România demascată: Între comedie şi dramă

În gară. Un agent de curățenie poartă masca în mod corect, deși este în aer liber. Se apropie parcă jenată ea însăși de mesajul pe care mi-l transmite: trenul are întârziere trei ore. Îi mulțumesc oarecum amuzată de situație – desigur că sistemul electronic de informare nu funcționează. O fi ajuns la ATI, mă gândesc…

Fast forward trei ore. Urc în tren. Un controlor de bilete presupune imediat că sunt în vagonul greșit și mă invită politicos să merg în vagonul următor, la clasa a doua. Îi spun că am bilet la clasa întâi. Sau, cum s-a dovedit ulterior, bilet la teatru în primul rând.

În fața mea, o doamnă trecută bine de prima tinerețe poartă masca în dulcele stil clasic: doar pe buze. Putea fi mai rău – mai nou se poartă masca la cot. Are sens: masca la cot și sutienul la fese. Deloc bizar. Din când în când, renunță complet la mască pentru a vorbi la telefon. Pe vremea gripei spaniole se vindeau măștile perforate pentru fumători. Acum așteptăm măștile cu fermoar pentru vorbit.

Un intelectual citește cufundat în știință o carte destul de stufoasă. Fără dubiu, Kafka e mai interesant decât Monitorul Oficial. Nu are mască nici la cot. Îi captez privirea pentru câteva clipe. Apoi, îi fac o demonstrație întocmai ca o stewardesă profesionistă: dau jos masca și – cu gesturi largi, didactice – o pun la loc, privind țintă ipochimenul nemascat. Acesta se foiește deranjat și încleștează maxilarul de parcă s-ar teme să nu-i țâșnească printre dinți vreo mască regurgitată. Apoi privește pe geam, cu resemnarea celui care alege să doneze un rinichi decât să poarte, fie și de formă, masca.

Un alt personaj patrulează prin vagon în sus și-n jos, enervat. Nu înțeleg cum dar în secunda următoare se iscă un balamuc tipic românesc. O doamnă țipă frenetic, invitând seniorul să spele toaleta trenului, dacă tot se plimbă fără folos și fără mască. Femeia îi explică pe un ton de soprană că are acasă o mamă de 80 de ani și că nu dorește să își asume niciun risc. Domnul excelează prin eleganța răspunsului și începe să arunce cu vituperații: oricum e proastă, stă pe două locuri (de nepermis într-un vagon pe jumătate gol) și dacă se teme de virus, atunci să coboare la prima; sau să meargă cu elicopterul. Sâc.

Poate vă întrebați unde sunt nașii? Pe rândul din spate. Asistă în tăcere. Și cu masca pe bărbie, desigur. Apoi, se prind și ei în horă și încep să se amuze pe seama doamnei stresate de virus. Mă întorc și îi întreb de ce nu le amintesc tuturor călătorilor să poarte masca; îmi răspund că le e jenă să le mai ceară ceva acum când trenul are întârziere. Traduc mesajul: Dacă statul ne arată degetul mijlociu, atunci ni-l putem arăta și unii altora. Educația prin exemplu.

Dincolo de notele comice, suntem noi, cei demascați de COVID. Acum, când masca a devenit blazonul bunului simț, e atât de simplu să ne recunoaștem. Cel care nu poartă masca e cel care nu respectă nici regulile de circulație în trafic. E cel care trece pe lângă tine la coadă la Carrefour, motivând că nu are multe produse (“multe” în comparație cu patronul de butic care cumpără en gros). E cel care nu merge la vot pentru că nu crede în schimbare, mai ales în lipsa vreunei pomeni electorale. La fel ca demascatul ce nu crede în COVID, dar care ar deveni șef de campanie dacă l-ar plăti Bill Gheiț cu zahăr și făină (sau cu iPods și Smart Watches, după caz).

Dacă până acum prostia mai avea o tentă inofensivă, de acum nu o mai are. Revin la concluzia pe care o postam într-un articol în martie: adevăratul virus nu e din China, ci e de-al nostru. COVID nu ne va decima dar prostia da. Izolați în bula noastră, înconjurați de oameni cu aceleași valori, ne simțim în siguranță. Dar România reală e dureroasă. E cangrenată de nepăsare, de mizerie, de lipsa de respect pentru celălalt. Și mai devreme sau mai târziu ne vom lovi toți de ea. Într-o călătorie cu trenul, în spital, într-o sală de așteptare, în trafic, la un ghișeu.

Alege să fii altfel. Arată că-ți pasă. Respectă legea. Poartă masca în mod corect.

_{Notă: Poți sesiza încălcarea normelor de protecție sanitară, inclusiv cazurile în care masca nu este purtată în spațiile închise, apelând Telverde (0800.800.165).}

Arome din ceainicul cu amintiri

Seri de iunie. Arșița zilei a fost stinsă de o ploaie de vară, cu aromă de flori de tei. Miroase a copilărie, a amintiri dragi… papuci stropiți cu apă de ploaie și nisip; degete murate prin bălți tulburate înadins; picături de ploaie răzlețe, stinse pe pielea caldă. “Oare mai plouă? Sau se scutură pomii?”.

Miroase a visuri mărețe citite parcă în oglinda apei din vasul lui Grivei. Miroase a prospețime, a frunze ude mângâiate de melci năstrușnici; a joc de copil rebel, revoltat împotriva bunicii: “Cum să culegi melcii în tomberon? Asta nu se face! Dacă nu vor ști drumul înapoi către casă?”. Dar soluții se găseau mereu, orice neatenție a bunicii fiind prilej ca tomberonul să-și piardă capacul în chip neînțeles. Iar melcii, fericiți, se urneau spre grădina din care fuseseră smulși.

Miroase a pământ reavăn, a amintire cu un motan ce pășește grațios pe bordură, scuturând din când în când lăbuțele de apă. “Pesemne că nu îi place”. Miroase a compot de vișine; într-un colț, sub streașină, se odihnește – învelită într-o pătură – oala în care s-au fiert borcanele cu compot. “Oare borcanelor le e frig?”. Ciudat. Însă știam că pătura devine o invitație clară pentru vreo pisică dornică să toarcă ghemuită pe ea.

Seri de iunie – început de vacanță. Seri cu povești și râsete în grădina inspectată minuțios după fiecare ploaie; coborâte de greutatea picăturilor de apă, roșiile sunt scuturate și legate cu migală, răspândind astfel un parfum intens, înțepător. Zâmbesc: urme de pași înfundați în rontul de flori, urmărind o rădașcă. Mama striga în zadar. “Ai grijă, am pus semințe de năsturași acolo!”.

Seri de iunie în care ploaia transformă orașul cu tei într-un mare ceainic, cu miros de amintiri. Seri sorbite cu nesaț, ca o cană cu ceai și o felie de pâine cu unt.

Salutul: Test de autenticitate

Poți simți un om după modul în care își ia rămas bun. Un banal “ciao” sau “pe curând” poate semnala o breșă de autenticitate. Ca și cum, deschizând ușa pentru a părăsi conversația, interlocutorul lasă să se întrevadă un crâmpei din lumea sa interioară, spre care se întoarce grăbit.

Nerăbdători din fire, oamenii redevin ei înșiși nu după ce se despart, ci în timp ce o fac. Pentru o milisecundă, în acel cuvânt de rămas bun se simte fie tranziția către o altă frecvență fie constanța autenticității. Se simte frustrarea celui care te-a ascultat, plictiseala, vidul emoțional, lipsa interesului.

Într-un banal “o seară bună”, se poate percepe o cădere: de la o stare de entuziasm simulat la o stare de indiferență autentică; salutul e dublat de grimasa sufletului său; uneori pare să spună “ah, ce bine că s-a terminat”. Alteori, spune “pe ce pierd eu vremea” sau “ce corvoadă!”; ca un zgomot stins – perceptibil doar de o antenă emoțională fină – care trădează schimbarea frecvenței.

Câteodată, în spatele cuvintelor, nu răzbate nimic; e liniște; semn că interlocutorul te-a primit în spațiul autentic al ființei sale, si nu într-o anticameră decorată cu politețuri sau aparențe. Astfel, nu are de parcurs o revenire. Salutul său nu marchează o trecere, ci doar o continuare lină în același plan.

Tu cum spui “la revedere”?

Pandemia pe uliță

Măști nu am mai găsit. Nu-i nimic, ies astăzi afară cu o eșarfă la purtător. Forfotă mare pe ulițe. De când cu carantina, orice pretenție urbană s-a stins. Orașul are un aer de comună. Un consătean scuipă pe jos; apreciez avertismentul sonor – îți permite să te ferești măcar. Altul strigă din toți plămânii în camera dinspre stradă “Dumnezău nu doarme”; nu are cum, mai ales dacă dumnealui răcnește așa; o duduie trage cu sete un gât de cola imediat după ce iese din Profi; să zici merci că nu a băut înainte să plătească, la naiba cu spălatul pe mâini sau ale mizerii din astea (pun intended).

Acum suntem mai autentici ca niciodată – fără mască, deși o purtăm…o purtăm în stil românesc, desigur.

Toți vârstnicii pe care îi zăresc (și nu puțini, să ne înțelegem) sunt protejați de mască. Un domn o poartă doar pe gură, nasul semeț rămâne afară – probabil să transmită semnale: “vine virusul ori ba?”. Un alt domn poartă o masca mai fancy cu supapă – pare un FFP2. Pe barbă. Încerc să elucidez teoria sa: porii din barbă sunt mai mari decât nările – deci riscul trebuie acoperit. Fair enough. Un altul cu masca la gât, ca un giuvaier. Pe principiul “sîc – uite că am, dar treaba mea cum o port”. Libertatea supremă în vreme de carantină și restricții de tot felul: să te doară-n mască de ce zice WHO-ul.

Încep să mă simt încurajată doar cu o eșarfă. Pe lângă iritarea firească: măștile de calitate superioară sunt irosite de neghiobi, în timp ce în spitale se donează măști de bumbac. Dar vorba noastră înțeleaptă – “ce să-i faci”…

***Acest articol este un pamflet și trebuie tratat ca atare. 

Zumzet de Primăvară

Primăvară. Adiere blândă de vânt ce risipește frica. Pe cerul azuriu dansează panglici albe – avioane gonesc poate spre alte anotimpuri, schimbând statistici. Razele soarelui au picurat generos auriul său în iarbă – păpădii proaspete printre care trudește fericită o albină. E pace.

Primăvara pulsează în scoarța copacilor încă neînmuguriți; ca o idee ce crește în ascuns, fără a trăda o grimasă. Banca din parc te invită galeș să te așezi, să-ți dezmorțești simțurile. Mirosul pământului reavăn te ancorează în realitate, permițându-ți să îți înalți fără griji zmeul gândurilor. Ești în siguranță.

Insule de trifoi fraged te fac să crezi că pășești pe un covor imperial. Ghinde pocnesc sub tălpi imitând poznaș pericolul iminent al unui teren minat. Zâmbesc – ce bine ar fi ca orice pericol să fie asemenea unei ghinde sub tălpi într-o primăvară senină.

În afara parcului însă…o altă lume se desfășoară. Oamenii aleargă spre supermarket. Panică. Virus. Dar albina nu știe…

Scrisoare deschisă către medici

Vă scrie un pacient din tribul Millennials, generație catalogată ca fiind iresponsabilă, leneșă și narcisistă. Generația lui Mark Zuckerberg, Lady Gaga și Justin Bieber. Generația cu 4 reprezentanți în top 10 cei mai căutați infractori de FBI. Generația lui Ionuț Budișteanu, Malala Yousafzai și Joy Wolfram. Generalizarea nu își are deci rostul. Nici în ceea ce privește generația noastră, nici în ceea ce privește experiența subsemnatei cu cadrele medicale care au inspirat mesajul de mai jos.

Înțeleg că ați studiat asiduu 6 ani de facultate. Înțeleg că ați muncit din greu și că aveți o responsabilitate colosală față de noi, față de Dumnezeu, față de Apolo, Esculap, Higea și Panacea. După 6 ani în care ați citit cu migală atlase de anatomie și tratate, urmează alți 3-6 ani de rezidențiat, în funcție de specializare. Înțeleg că poate când foști colegi de liceu promovau pe poziții manageriale de top, dvs. erați de gardă, cu stetoscopul și termosul de cafea la purtător. Înțeleg că poate atunci când prietenii vă povesteau despre vacanța exotică, dvs. învățați pentru examenul de specialitate, întrerupți de vreun gând fulgerător legat de primul pacient pierdut la urgențe.

Înțeleg și că, în timp, cea mai nobilă artă duce la o oarecare desensibilizare. E normal – nu te poți eroda emoțional cu fiecare caz. Cu timpul, probabil capeți o oarecare imunitate și înveți să te hrănești cu o doză sănătoasă de detașare. Trebuie să fii puternic, echilibrat, sigur pe tine. Ce nu înțeleg este cum uneori această desensibilizare depășește linia fină și devine aroganță, pasivitate, incompetență, lipsă totală de empatie.

Nevrednicia pacientului asigurat – limpede după primul „bună ziua“

Mi se întâmplă frecvent să intru în cabinetul dvs. și să fiu tratată ca o procariotă infimă. Eoni pare că ne despart, deși ADN-ul nostru este similar în proporție de 99.9%. Îmi aduc aminte când mi-a sunat telefonul în timpul unei consultații. Domnule doctor – ați țipat isteric, acuzându-mă de lipsă de bun simț și oferindu-mi o teorie mai lungă decât consultația, ce m-a făcut să lăcrimez. Poate că un comentariu (îndreptățit, de altfel) precum “vă rog să închideți telefonul” ar fi fost de ajuns și mai potrivit pentru “folosul și buna stare a bolnavilor” (Jurământul lui Hipocrate).

Un alt medic a vorbit la telefon pe tot parcursul consultației – după o vreme, mi-a făcut semn să ies, vădit deranjat de faptul că așteptam să încheie conversația. Diagnosticul a fost o glumă, așa cum s-a dovedit mai târziu. Alt medic, în spiritul abordării paliative, mi-a spus senin că nu știe ce am. Însă dacă aflu, să îi dau un telefon întrucât ar fi curios să se dumirească. O altă doamnă, pensionată între timp, m-a lămurit ferm că a acceptat să mă vadă doar datorită colegei care eliberase biletul de trimitere. Nevrednicia mea, și probabil a altor pacienți (care au calitatea de asigurat CNAS), era limpede după primul „bună ziua“.

În cea mai recentă interacțiune, v-am întrebat politicos despre o anumită afecțiune și mi-ați răspuns că nu există acest termen. Citisem despre el într-un articol de specialitate citat de 116 ori. M-ați întrebat impertinent dacă am aflat despre acesta “pe net, cu google translate”. Internetul nu este un virus de care trebuie să vă feriți – nici dvs., nici noi. Nu mă cunoașteți, astfel că vă rog să nu faceți presupuneri legate de abilitatea mea de a filtra informații, de a citi într-o altă limbă ori de a verifica o informație din mai multe surse. Nu presupuneți că sufăr de idioțenie cum nici eu nu presupun din start că sunteți incompetent(ă). Dacă aș face-o, nu aș mai intra în cabinetul dvs., ci aș aștepta resemnată concluzia providenței.

Nu presupuneți că atunci când “citim pe net”, înseamnă că navigăm pe primul forum și ne iluminăm din comentariile lui Dorel. Poate că nu am studiat medicina, dar avem alte meserii. Și poate suntem serioși. Și cât de cât inteligenți. Și poate știm să căutăm, ce să citim, din câte surse, în ce limbă. Poate că nu folosim google translate.

Nu înțeleg de ce vă irită când cineva pare să fi citit despre afecțiunea pe care o are sau crede că o are. Poate pentru că aveți pacienți care suferă de ipohondrie sau anxietate. Sau poate pentru că ați întâlnit pacienți care au pus în aplicare cu sfințenie leacurile mirifice ale lui Dorel, făcându-vă să vă minunați. Chiar și așa, vă rog nu generalizați, la fel cum nici noi nu generalizăm spunând că toți medicii le dau foc pacienților pe masa de operație.

Colaborarea medic-pacient: vitală când miza e viața noastră

Eu nu sunt programator însă lucrez uneori cu programatori. Sunt concepte pe care le folosesc zi de zi chiar dacă nu le-am studiat formal în școală. Oare cum ar fi dacă într-o zi, unul dintre colegi mi-ar spune că nu colaborează cu mine întrucât nu am diplomă de specialitate?

Fără îndoială sunteți clientul unei bănci. Oare nu vă informați niciodată înainte de a solicita un credit sau de a deschide un cont de economii? Nu citiți despre condițiile de rambursare anticipată a împrumutului? Sau despre cum se calculează rata dobânzii? Sigur că o faceți. Bineînțeles că ajutorul unui consultant bancar este esențial. Însă nu înseamnă că nu vă documentați cu atenție. Dacă faceți acest demers legat de bani, noi oare de ce să nu procedăm la fel când miza e viața noastră? De ce să nu ne informăm, de ce să nu citim? De ce nu putem avea o conversație deschisă, de ce nu vă entuziasmează când întâlniți oameni care pun întrebări? Credeam că cei pasionați de munca lor adoră să întrezărească în alți oameni un sâmbure similar de interes.

Vă rog să nu luați orice inițiativă de informare drept o dovadă de scepticism la adresa dvs. Mai mult, vă rog să nu luați orice urmă de scepticism drept un afront la adresa dvs. Oare nu ați avut colegi în facultate care nu erau la fel de dedicați? Mediocritatea e ca un cancer – nu distinge. Există și medici incompetenți la fel cum există și contabili, avocați, economiști sau manageri incompetenți. Diferența stă însă în costul de oportunitate: viața unuia dintre noi. Astfel, nu ne permitem să nu ne informăm, să nu întrebăm, să nu plecăm lămuriți după o consultație.

Uneori mi-ați transmis dezamăgire și deznădejde. Pentru că încă mai cred. Pentru că de fiecare dată când intru în cabinetul dvs., mă aștept să întâlnesc o persoană capabilă, deschisă să îmi răspundă la întrebări, interesată să găsim împreună un răspuns. Știu că poate consultați zeci de pacienți pe zi, fără pauze. Și mai știu că ați rămas în România – și pentru asta vă mulțumim. Însă nu putem trece cu vederea indiferența sau incompetența. Pentru că ucid, la propriu.

Mulțumesc medicilor care mi-au arătat că standardele mele reprezintă pur și simplu normalitatea. Mulțumesc medicilor pentru care “atenția” din plic este întâmpinată cu un NU categoric. Mulțumesc medicilor care pun o fărâmă de suflet în fiecare întâlnire. Pentru voi ceilalți: încă mai sper să vă regenerați valorile și să vă vindecați metehnele. Convalescență ușoară!

Timpul mai are răbdare. Noi nu…

„Nu am timp”…o justificare la fel de (ne)legitimă ca “nu am bani”, atunci când tot ce faci este să navighezi pe rețelele de socializare. Poate și mai clar, a acuza o lipsă de timp este ca și cum ai afirma că nu ai cash dar ești posesorul(oarea) unor genți Fendi sau al unei mașini din seria Fast & Furious.

Deseori spunem că nu avem timp. Poate pentru că timpul, deși este dat fiecăruia din abundență, trebuie câștigat pentru a-l revendica în mod autentic; sau poate că timpul primit este investit fără chibzuință; ori poate credem că trăind grăbit, vom pune timp deoparte pentru mai târziu. 

Mă număr printre cei care se lamentează frecvent de lipsa timpului. Zilele se aseamănă între ele, se contopesc într-o masă amorfă de amintiri, ce servește ca umplutură între cele câteva puncte de reper: sărbători, călătorii, aniversări, vreun beteșug sau vreo întâlnire neprevăzută. Cu alte cuvinte, rutina nu iese în relief, mai ales când aceasta se traduce printr-o alergare continuă resimțită însă ca viață pusă în așteptare. 

Cu cât ne grăbim să bifăm mai multe lucruri din lista noastră, cu atât pare că timpul își accelerează curgerea, iar bornele vieții noastre sunt tot mai rare. Momentele de rutină se dilată, lăsându-ne un sentiment de impotență, întârziere, insuficiență. Viața trece și nu știm când și cum. Ca un foc de paie întețit de vântul alergării noastre. 

Dar nu viața trece repede, ci noi ne grăbim să o parcurgem de parcă ar fi un sprint la capătul căruia ne-ar aștepta tot ceea ce am parcat de-alungul ei: zâmbete stinse înainte de vreme, lacrimi reprimate, vacanțe amânate, dorințe lăsate pe altădată.

Se poate însă și altfel. Se întâmplă uneori ca zilele să curgă lin, cu tihnă. Viața e trăită cu răgaz, consumată încet dar temeinic. Clipele trec cu vreme, reclamate complet, lăsând în urmă sațietatea vieții. Sunt zile în care plutești purtat de briza timpului, bucurându-te de viață, inspirând-o cu toată ființa, încărcându-te cu un trecut proaspăt dar care nu te copleșește, ci te vitalizează.  

Sunt zile în care reușești fără efort să creezi multe borne, zile în care ești în armonie cu tine, fără a pune în așteptare un prânz bun, o întâlnire cu cei dragi, o plimbare în care zăbovești în fața unui cireș înflorit. Zile în care trăiești pentru tine, nu pentru liste; accepți viața așa cum este și îi recunoști frumusețea în ciuda imperfecțiunilor; îți trăiești libertatea și o aloci pentru ceea ce contează.

În astfel de zile, ne sincronizăm cu viața. Și da, timp este. Unii dintre noi ne-am golit însă de el, în speranța că îl putem păstra până atunci când vom fi cu adevărat pregătiți să-l investim. Alții, alergăm mereu – fără răbdare – înaintea lui sau după el. 

Să ne oprim o clipă…

 

Și eu înțeleg dialectul ochilor tăi

Cuvintele sunt de prisos când privirea îți oglindește nuditatea eului. Cât de expresivi pot fi ochii dacă știi să îi citești, adâncindu-te în adevărul lor! 

Sclipirea celui care, rușinat de el însuși, se bucură de mâhnirea pe care i-ai împărtășit-o cu încredere.

Privirea iscoditoare a celui încă indecis în privința ta. Să se teamă? Să se încreadă?

Iubirea din ochii lui prin care sufletul dă năvală, magnetizat de ochii ei senini.

Deznădejdea din ochii celui vlăguit, împietrit de neputință, în partaj cu viața după stingerea speranței.

Blândețea celui credincios, privirea mângâietoare care alină, infuzând sufletul în balsam lecuitor.

Compasiunea dublată de superioritate, care știrbește demnitatea celui privit, curmând orice punte dintre umanitatea celor doi.

Bucuria nestăpânită, grimasa celui care încearcă să camufleze entuziasmul din privire cu o nepăsare simulată pe chip.

Confirmarea afecțiunii, dragostea nealterată de asprimea cuvântului, privirea care validează, învelindu-l pe celălalt în acceptare și siguranță.

Frustrarea celui care înfăptuiește răul, mânat de haosul interior, abandonat în beznă, respins, dependent de mustrare.

Stânjeneala din ochii care se tem, transmit inadecvare, sete de invizibil, dor de a-și trage sufletul în umbră, departe de lume.

Privește atent și înțelege. Doar așa vei putea să treci dincolo de mărturia imperfectă a cuvântului și să ajungi la adevărul din sufletul cuiva. 

Iertarea – un dar prețios

Dăruiește iertarea ta. Oare nu ți s-a întâmplat niciodată să greșești? Poate că te-ai grăbit și nu ți-ai dat seama de impactul cuvintelor tale ori al faptelor tale. Sau ai acționat egoist, cu bună știință, în vâltoarea emoțiilor, când – rănit și secătuit de puteri – instinctul tău de conservare ți-a șoptit că doar tu contezi. Iar apoi ai regretat. Măcinat, frământat, despărțit de tine însuți, dizolvat în acidul propriei conștiințe. Cât de prețioase sunt zâmbetul cald, mângâierea blândă, ochii în care citești “înțeleg, este în regulă, să uităm asta”. Astăzi, iartă-te și iartă.

Ce NU ne-au spus cărțile motivaționale despre zona de confort

„Să ieșim din zona de confort!” E mantra pe care o auzim tot mai des. Trebuie să îți depășești limitele întrucât dincolo de ele stă promisiunea împlinirii – acea fata Morgana creionată atât de frumos de cărțile motivaționale. Dar oare este întotdeauna adevărat?

La serviciu sau acasă, la sală sau în trafic, ieșim din zona de confort, încât pare că suntem într-un proces de emigrare perpetuă, beduini în propria viață, consumatori de clișee, fără a ne întreba dacă ni se aplică și cum. Călătoria fiecăruia depinde însă de granița personală dintre curiozitatea roditoare și nechibzuință; dintre setea de autodepășire și capacitatea de recalibrare; dintre adrenalina schimbării și consecințele ei; dintre bucuria destinației și osteneala drumului.

Uneori părăsim prea devreme un perimetru insuficient explorat. Nu poți spune că ai ieșit din zona de confort, întrucât încă nu i-ai definit hotarele, nu ai locuit-o pe deplin. Doar navighezi la întâmplare, în speranța că ea – zona ta de confort – te va găsi și te va încetățeni. Astfel, dacă îți place să pictezi, a ieși din zona de confort poate însemna să-ți organizezi prima expoziție și mai puțin să începi un curs de programare doar pentru ineditul subiectului.

Chiar și atunci când destinația e clară, a ieși din zona de confort cu prețul erodării esenței tale trădează nesăbuință. Teama de schimbare nu este întotdeauna un viciu iar schimbarea nu este întotdeauna benefică. Te împlinește sau doar te aliniază la norma socială? Îți depășești limita sau îți limitezi fericirea? Ieșirea din zona de confort impune aceeași precauție asociată unui credit cu dobândă mare. Căci ce folos să câștigi întreaga lume, dacă îți pierzi sufletul în rate…

A renunța la zona de confort doar de dragul provocării e un exercițiu futil, o risipă gratuită de energie și timp prețios. Sindromul lui “trebuie”, ego-ul însetat de laudă sau fuga de sine sunt de asemenea argumente viciate. Poate că în acest context, a ieși din zona de confort înseamnă tocmai să îți limitezi provocările. Să te oprești pentru o clipă din goana după oportunități și să trăiești lin, cu răgaz, sedimentându-ți existența, îmbrățișând simplitatea fericirii, redobândind eleganța spiritului.

Fără îndoială că părăsirea zonei de confort este deseori necesară. Cum atingem însă echilibrul? Între nevoia de învățare continuă, de a ne supune deliberat provocărilor, de a experimenta mereu călătoria spre noi culmi și năzuința profund umană – justificată de fragilitatea noastră – de a ne așeza; de a ne trage sufletul și a ne bucura de ce avem; de a cunoaște tihna zonei de confort, căldura și siguranța familiarului fără de care nu poți construi.

Poate că, în cele din urmă, nu trebuie să ieșim din zona de confort. Ci să ne înrădăcinăm în ea, lărgindu-i limitele. Nu poți construi pe o fundație într-o continuă mișcare. Dacă noi suntem centrul cercului, confortul nu e altceva decât diametrul lui. Pare că natura a înțeles demult – o spun în modul cel mai sublim inelele de creștere din trunchiul unui copac.

Cum vom ști astfel dacă și când e timpul pentru o schimbare? Răspunsul va veni din însăși seva noastră…