Cunoaşterea de sine: un dar preţios

Una dintre cele mai mari binecuvantări este să ne făurim despre noi o imagine cât mai apropiată de realitate. Cu siguranţă sunt momente în care afişăm o emotivitate excesivă sau ne ascundem vulnerabilitatea sub o mască glacială, ne victimizăm sau suntem sfidători cu ceilalţi, profitând de atuurile pe care le avem sau pe care ne imaginăm că le avem, încercam să impresionăm sau să trecem neobservaţi. Însă atunci când vocile din jur îşi reduc volumul, iar oglinda socială nu mai contribuie la formarea imaginii de sine, se revelează adevărata noastră esentă, alimentată din subteranul fiinţei noastre. Pe fondul solitudinii, putem eticheta liber atributele eului şi reconstrui imaginea corectă. Provocarea apare atunci când acest “corect” este o iluzie, iar noi continuăm să ne raportăm la un standard viciat: impertinenţa ia forma sincerităţii, imprudenţei îi este asociat curajul, iar penibilul e confundat cu excepţionalul.

Desigur, cunoaşterea de sine nu este o sarcină uşoară în contextul în care ne raportăm la adevăruri parţiale şi la concepte relative. Cu toate acestea, o fărâmă de înţelepciune în definirea valorilor la care ne raportăm şi un dram de moderaţie în filtrarea imaginii reflectate de societate, ne sunt de ajuns pentru a creiona un selfie autentic.

aut1

Există, fără îndoială, şi cazuri în care cei care pică testul autocunoaşterii în mod repetat, vor ajunge la finalul alergării fără a se confrunta vreodată cu eul autentic. Deposedaţi de caracterizarea procustiană realizată de cei apropiaţi şi de contextul familiar, nu izbutesc să se definească departe de prejudecăti şi tipare. Pentru aceştia răspunsul la întrebarea “cine sunt” echivalează cu o înşiruire de roluri familiale, diplome sau adjective împrumutate din sfera profesională sau familială. Pe de cealaltă parte sunt cei care se disociază de oglinda socială, dezvoltând o oarecare imunitate în acest sens şi o credinţă nestrămutată că întruchipează deja persoana care şi-ar dori să devină. În acest caz, autoportretul este schiţat strict pe baza unor himere sau pe baza unor năzuinţe neancorate în realitate.

Se impune totuşi să clarificăm că a ne cunoaşte nu inseamnă să dăm curs celor mai sordide laturi ale personalitătii noastre doar pentru că le-am descoperit, ci să admitem existenţa lor, fie că suntem de acord cu acestea sau nu. Inseamnă a segrega într-o manieră lucidă esenţa noastră, a-i distinge ingredientele şi a le eticheta cât mai aproape de adevăr. Înseamnă a accepta măcar faţă de noi înşine că nu suntem perfecţi, chiar dacă vom continua să afişăm imaginea perfectă. Important este ca măcar noi să ştim cine suntem, să ne privim fără distorsiuni. Altfel, am eşuat: existenţa noastră a fost în zadar- doar un licăr orbitor, stins în neant.