Cum să îmbătrânim frumos

Am crezut întotdeauna că apropierea de vârsta senectuţii aduce cu sine vindecarea de răutate şi alte imperfecţiuni care, la drept vorbind, pot fi justificate în contextul tinereţii. Cumva o îmbătrânire a trupului echivalează cu înzdrăvenirea spiritului care se scutură de egoism, frustrări, falsitate…încreţirea frunţii vine la pachet cu descreţirea sufletului, cu o relaxare tămăduitoare, o împăcare cu viaţa, o armonie dată de înţelegerea superioară a zădărniciei acestor hibe nu doar în raportul nostru cu ceilalţi, dar şi vis-à-vis de noi înşine. La bătrâneţe avem bun simţ, răgaz, nobleţe. Lipsa de scrupule nu mai poate fi justificată în contextul ascensiunii profesionale. Impulsivitatea nu mai este o scuză a dominaţiei simţurilor, care – uşor, uşor – se domolesc şi ele odată cu vârsta. Egocentrismul este înlocuit cu blândeţe radiantă şi generozitate, cultivate cu măiestrie de-alungul timpului, în relaţiile cu copiii şi mai apoi cu nepoţii. Poate că ne pierdem precizia, iar memoria ne joacă feste uneori, dar devenim mai autentici, mai destinşi – eliberaţi de masca socială menită să impresioneze. Şi nu, în accepţiunea mea, nu trebuie să fi avut o viaţă mirifică pentru a îmbătrâni frumos. Împietrirea sufletului nu este direct proporţională cu duritatea experieţelor trăite şi nici dependentă de valoarea punctului de pensie.

Desigur, vestita piramidă a lui Maslow nu îşi pierde actualitatea nici la bătrâneţe. Poate veţi spune deci că acest raţionament – al omului care pe măsură ce se împuţinează fizic îşi condensează esenţa şi îşi purifică spiritul – este valabil cu precădere pe fondul îndeplinirii nevoilor de bază: nu poţi să fii zen, dacă nu ai bani pentru medicamente sau dacă te încălzeşti la flacăra aragazului. Posibil. Cu toate că tocmai aceştia ne dau o veritabilă lecţie de viaţă.

A accepta însă într-un sens mai larg asocierea bătrâneţii cu viciile de caracter, ar însemna să accept şi că adolescenţa şi sihăstria se întovărăşesc în mod frecvent. Cu atât mai mult, mă încearcă o stare de perplexitate de fiecare dată când teoria mea este demontată fără menajamente de vreun ipochimen cu părul sur.

Am întâlnit în cea mai recentă călătorie cu trenul, un domn – de altfel cu aspect plăcut, aparent respectabil – care îi adresează nonşalant următoarea întrebare unei domnişoare şi însoţitorului ei canin: “Ce caută mizeria asta aici, are bilet?” Deunăzi, în tramvai, o doamnă cu o vârstă onorabilă şi foarte locvace, mai să dărâme în grabă ei mămica ce se ostenea să coboare căruciorul la staţia respectivă. Sau bătrânica pe care am ajutat-o să coboare din tren: înfăţişare bonomă, luminoasă şi destul de bine ancorată în realitate. Îmi povesteşte cum vremea nefavorabilă a împiedicat-o să îi fie alături fratelui ei în ultima lui călătorie. Mă intristez…apoi, la auzul replicii ei: “oricum nu ne-am văzut din ’90. Eh, asta e…a murit, să fie sănătos!”, zâmbesc încurcată şi mă consolez cu ideea că se prea poate să confund insensibilitatea cu umorul caragialesc.

Continui să cred că viaţa are un scop, iar atingerea acestuia se măsoară şi prin nivelul de eleganţă morală dovedit la bătrâneţe, prin licărirea zglobie din ochii mici, prin surâsul blajin ce poartă amprenta timpului trecut cu folos. Să învăţam deci să îmbătrânim frumos. 

 

Receptivitatea la feedback: Cinci tipologii

Nu cred că am văzut CV care să omită receptivitatea la feedback – calitate esenţială, care însă şi-a pierdut conţinutul dată fiind repetarea excesivă şi transformarea sa în clişeu. De cele mai multe ori, utilizarea frecventă a sintagmei nu semnalează o inflaţie de inşi care practică ascultarea activă, dovedesc flexibilitate în gândire şi implementează sugestiile în vederea dezvoltării personale şi profesionale. Ci exact opusul: evidenţiază o nevoie reală, o deficienţă. Îndrăznesc să afirm că cel mai uzitat cuvânt în Siria este “pace”, în timp ce în topul românesc conduce detaşat expresia “lucrului bine facut”. Cred că aţi prins ideea. De fapt, toţi suntem receptivi la feedback şi să nu îndrăznească cineva să spună contrariul.

În cele ce urmează, vă propun o radiografie a modalităţilor în care definim şi înţelegem receptivitatea la feedback (în principal cel negativ, pornind desigur de la premisa că acesta este oferit într-o manieră corectă):

Diletantul: extrem de politicos, ascultă cu atenţie, dă aprobator din cap, ba chiar se dovedeşte proactiv în solicitarea feedback-ului. Tipul ideal care prin atitudinea exemplară aproape că îl face pe interlocutor să devină stânjenit de sarcina pe care o are. Nu înregistrează însă progres, fiind ca un arbust, de neclintit în abordarea sa. Pe principiul “zic ca tine, fac ca mine”;

Temerarul: nu ascultă, întrerupe constant intelocutorul, iar în puţinele clipe de tăcere îşi pregăteşte dârz riposta. Este maestrul justificării, se consideră mereu nedreptăţit şi ia totul personal; reflectă principiul “zic ca mine, fac ca mine”;

Infanteristul: echilibrat, ascultă cu luare-aminte, trece totul prin filtrul personal şi îşi ajustează atitudinea în direcţia corectă; este însă mereu în alertă, vânează erorile intelocutorului, pentru a-i demonta autoritatea şi a-şi dovedi superioritatea; pe principiul “zic ca tine, fac mai bine decât tine”;

Dramaticul: ascultă demoralizat, se autoculpabilizează exacerbând motivul iniţial al discuţiei, stima de sine este în picaj, generând inerent o diminuare a performanţei viitoare. Este fidel principiului “zic ca tine, nu mai fac deloc”;

Vă las pe voi să definiţi ultimul tip – acela în care cu siguranţă că ne şi încadrăm :-). Cert este că atunci când primim feedback (negativ), este necesar să avem în vedere cei 3A:

Ascultă întâi, apoi vorbeşte. Se spune că atunci când asculţi, s-ar putea să afli ceva nou, în timp ce atunci când vorbeşti nu faci decât să repeţi ceea ce ştii deja.

Atitudinea contează. Atunci când iei totul personal, nu faci decât să să îţi manifeşti egocentrismul în forma lui pură şi să îţi exersezi talentul de scenarist. Relaxează-te: nu eşti tu personajul principal în filmul celuilalt.

Ajustează şi mergi mai departe. Doar prin upgrade-uri succesive putem accesa versiunea noastră superioară.

 

Dieta fără gluten: 3 mituri demontate

Numărul persoanelor care au adoptat dieta fără gluten a crescut exponenţial în ultimul deceniu, motivele fiind dintre cele mai diverse: boala celiacă, intoleranţa la gluten, diverse afecţiuni autoimmune precum boala Crohn, tiroidita Hashimoto/Graves sau pur şi simplu alegerea unui stil de viaţă sănătos. Renunţarea la gluten aduce cu sine schimbări majore, care îşi lasă amprenta nu doar asupra alegerilor culinare, dar şi asupra relaţiilor sociale. O invitaţie la restaurant va deveni o provocare, la fel ca şi conversaţia din timpul mesei, care de cele mai multe ori se rezumă la justificarea opţiunii de a evita glutenul. “Apărarea lui Socrate” în variantă modernă. Astfel că voinţa de nestrămutat, documentarea temeinică în ceea ce priveşte efectele nocive ale glutenului dar şi capacitatea de a îndura presiunea socială sunt aspecte cheie în reuşita acestei diete.

Deşi argumentele care evidenţiază legătura directă dintre gluten şi bolile inflamatorii sunt susţinute de numeroase studii, nu sunt suficiente în a răspunde celor care consideră dieta fără gluten un simplu moft. În cele ce urmează, ne vom opri asupra celor mai întâlnite reacţii cu care ne confruntăm, încercând să demontăm principalele obiecţii aduse dietei fără gluten.

1.“Si bunicii noştri mâncau pâine şi au fost sănătoşi”

Acum 50 de ani cerealele conţineau mai puţin gluten decât în prezent. Hibridizarea şi crearea unor noi soiuri de cereale, mai rezistente la condiţiile climatice şi la dăunători, a adus cu sine mult dorita accelerare a producţiei dar şi o creştere a nivelului de gluten din cereale. Totodată, făina rafinată utilizată astăzi îşi pierde nutrienţii în urma procesării şi este tratată cu agenţi de înălbire care – conform celor mai recente studii – favorizează apariţia diabetului. Ulterior, făina este “reîmbogăţită” cu vitamine sintetice şi alţi aditivi, într-o încercare de a înlocui nutrienţii pierduţi prin procesare. Pe lângă acestea, comparativ cu stilul de viaţă al bunicilor noştri, omul modern se confruntă cu o mulţime de factori care vulnerabilizează organismul, slăbind capacitatea de apărare împotriva potenţialelor efecte nocive ale glutenului: stresul, mâncarea de tip fast food, carne cu hormoni şi antibiotice, legume şi fructe tratate cu pesticide, creme cu parabeni, E-uri. În consecinţă, studiile arată că numărul persoanelor diagnosticate cu boală celiacă este în prezent de patru ori mai ridicat decât acum 50 de ani. Totodată, dacă insistăm în a ne compara cu predecesorii noştri, trebuie să reintroducem în dietă tradiţionala mămăligă – aliment fără gluten care înlocuia de multe ori cu succes pâinea pe masa bunicilor.

2. “Ai renunţat la gluten pentru că nu ştii ce să mai faci cu banii”

Produsele fără gluten sunt într-adevăr costisitoare. Totuşi, dacă decizia de a renunţa la gluten aduce cu sine înlocuirea produselor tradiţionale precum pâinea, biscuiţii, brioşele sau ciocolata cu produse similare dar fără gluten, atunci nu am rezolvat nimic. Deşi nu au gluten, acestea conţin numeroase E-uri, arome, soia, agenţi de afânare, gumă guar/xantan, margarină şi mult zahăr – fiind de cele mai multe ori mai nesănătoase decât produsele din făină de grâu. Astfel că dieta fără gluten implică adoptarea unui stil de viaţă diferit, care presupune şi un efort din partea noastră: nu cumpărăm înlocuitori, ci investim timp în sănătatea noastră, gătind frecvent şi fiind mai selectivi atunci când mergem la cumpărături. 

3. “Te-ai luat după toate prostiile citite pe Internet, de vreme ce nu ţi-a recomandat niciun medic aşa ceva”

Din păcate medicina tradiţională nu acordă importanţă dietei, medicii preferând să prescrie tratamente hormonale de substituţie – în cazul bolilor tiroidiene – sau corticoterapie şi imunosupresoare menite să reducă inflamaţia – în cazul unor boli autoimune. Într-adevăr, uneori este mai uşor pentru un pacient să accepte tratament medicamentos decât să accepte provocarea de a-şi schimba dieta. Astfel, îngrijorat de faptul că pacientul respectiv nu poate face faţă exigenţelor unei diete fără gluten, medicul alege să omită detaliile legate de o alimentaţie corectă, propunând soluţia cea mai uşoară pentru pacient. În alte situaţii, formați în sistemul tradițional, medicii – chiar şi cei bine intenționați și foarte competenți – nu au deschidere pentru medicina alternativă.

Într-un articol viitor ne vom opri şi asupra beneficiilor concrete ale dietei fără gluten. Până atunci, vă doresc să fiţi sănătoşi şi cu spirit critic – investiţi timp în sănătatea voastră: căutaţi informaţii, citiţi temeinic şi experimentaţi înainte de a cataloga dieta fără gluten drept un mit.

De ce să (nu) joci la loteria viselor

În dulcele stil clasic al românului autentic, am hotărât că e timpul să ies din zona de confort. E musai să fac o schimbare, să îmi pun ideile în aplicare, să gândesc în stil mare şi să pornesc în direcţia visurilor mele. Cum o decizie transformatională de o asemenea anvergură nu poate fi amânată, zis şi făcut. În cinci minute am şi ajuns la loterie, unde visurile au devenit subit vise. Încă vreo 10 români se înghesuiau şi ei la coadă pentru bilete spre vise. Domnul din faţa mea era dovada vie că trebuie doar să crezi şi vei câştiga: tocmai îi arăta vânzătoarei biletul cu cele trei numere ghicite la extragerea precedentă. Neimpresionată, aceasta i-a înmânat câştigul de 30 de lei. Perseverenţa este însă un atu extraordinar: niciodată nu trebuie să te mulţumeşti cu puţin, lucruri măreţe te aşteaptă, dacă ai curaj. Cum cu 30 de lei nu poţi să îţi iei nici măcar un vis second-hand, domnul îi răspunde convins: “Lăsati-i acolo, vă mai dau 18 lei”. Depune cele 10 bilete şi apoi pleacă împăcat: şi-a făcut datoria şi tocmai le-a asigurat un viitor strălucit nepoţilor.

Între timp îmi completez şi eu cele două bilete, bazându-mă pe cele două abordări strategice: pe un bilet încercuiesc 6 numere la care nu m-aş gândi niciodată ca fiind câştigatoare; pe celălalt bilet aleg 6 numere a căror însăşi muzicalitate specifică le reiterează calitatea de numere câştigatoare. (Cu alte cuvinte, am urmat principiul celor două pahare: un pahar gol în cazul în care nu mi-e sete şi unul plin dacă totuşi mi-e sete).

Plătesc 10 lei – ieftin pentru un vis de calitate. Cei din faţa mea plătiseră mult peste această sumă – toţi pensionari, trecuţi de 60 de ani. Într-o sclipire de moment, am înţeles atunci frustrarea lor vis-à-vis de pensiile mici, medicamentele scumpe şi impozitele nemiloase impuse de stat. Şi am mai înţeles că niciun vis nu e prea scump, în ciuda valorii reduse a punctului de pensie. Vedeam clar necesitatea diminuării taxelor şi impozitelor cerute neîndurător de stat, dar şi o ieftinire a coşului zilnic de consum. Astfel, am putea cu toţii să cumpărăm mai multe bilete spre vise. Plătind, desigur, statul.

Am plecat acasă cu convingerea fermă că am făcut o alegere înţeleaptă. Deşi se zice că înţelepciunea vine cu vârsta, era clar că înţelepciunea mea precoce se situa la nivelul domnilor pe care îi întâlnisem la loterie. Aşteptând marea extragere, am continuat să îmi vizualizez visul. Conform cărţilor motivaţionale, succesul tehnicilor de vizualiare este garantat: nu trebuie să te întrebi cum vei reuşi, ci doar să te vezi câştigător. Destul de simplu.

Ciudat însă că numerele nu s-au potrivit. Nu ghicisem nici măcar unul. Desigur, nu m-am descurajat. Un eşec nu te poate demotiva. Te poate doar determina să încerci din nou, până ce vei reuşi. Sper doar că peste 30 de ani pensiile se vor ridica la standardele europene şi îmi voi permite să îmi cumpăr bilete cu variante combinate la loteria viselor.