Cum să îmbătrânim frumos

Am crezut întotdeauna că apropierea de vârsta senectuţii aduce cu sine vindecarea de răutate şi alte imperfecţiuni care, la drept vorbind, pot fi justificate în contextul tinereţii. Cumva o îmbătrânire a trupului echivalează cu înzdrăvenirea spiritului care se scutură de egoism, frustrări, falsitate…încreţirea frunţii vine la pachet cu descreţirea sufletului, cu o relaxare tămăduitoare, o împăcare cu viaţa, o armonie dată de înţelegerea superioară a zădărniciei acestor hibe nu doar în raportul nostru cu ceilalţi, dar şi vis-à-vis de noi înşine. La bătrâneţe avem bun simţ, răgaz, nobleţe. Lipsa de scrupule nu mai poate fi justificată în contextul ascensiunii profesionale. Impulsivitatea nu mai este o scuză a dominaţiei simţurilor, care – uşor, uşor – se domolesc şi ele odată cu vârsta. Egocentrismul este înlocuit cu blândeţe radiantă şi generozitate, cultivate cu măiestrie de-alungul timpului, în relaţiile cu copiii şi mai apoi cu nepoţii. Poate că ne pierdem precizia, iar memoria ne joacă feste uneori, dar devenim mai autentici, mai destinşi – eliberaţi de masca socială menită să impresioneze. Şi nu, în accepţiunea mea, nu trebuie să fi avut o viaţă mirifică pentru a îmbătrâni frumos. Împietrirea sufletului nu este direct proporţională cu duritatea experieţelor trăite şi nici dependentă de valoarea punctului de pensie.

Desigur, vestita piramidă a lui Maslow nu îşi pierde actualitatea nici la bătrâneţe. Poate veţi spune deci că acest raţionament – al omului care pe măsură ce se împuţinează fizic îşi condensează esenţa şi îşi purifică spiritul – este valabil cu precădere pe fondul îndeplinirii nevoilor de bază: nu poţi să fii zen, dacă nu ai bani pentru medicamente sau dacă te încălzeşti la flacăra aragazului. Posibil. Cu toate că tocmai aceştia ne dau o veritabilă lecţie de viaţă.

A accepta însă într-un sens mai larg asocierea bătrâneţii cu viciile de caracter, ar însemna să accept şi că adolescenţa şi sihăstria se întovărăşesc în mod frecvent. Cu atât mai mult, mă încearcă o stare de perplexitate de fiecare dată când teoria mea este demontată fără menajamente de vreun ipochimen cu părul sur.

Am întâlnit în cea mai recentă călătorie cu trenul, un domn – de altfel cu aspect plăcut, aparent respectabil – care îi adresează nonşalant următoarea întrebare unei domnişoare şi însoţitorului ei canin: “Ce caută mizeria asta aici, are bilet?” Deunăzi, în tramvai, o doamnă cu o vârstă onorabilă şi foarte locvace, mai să dărâme în grabă ei mămica ce se ostenea să coboare căruciorul la staţia respectivă. Sau bătrânica pe care am ajutat-o să coboare din tren: înfăţişare bonomă, luminoasă şi destul de bine ancorată în realitate. Îmi povesteşte cum vremea nefavorabilă a împiedicat-o să îi fie alături fratelui ei în ultima lui călătorie. Mă intristez…apoi, la auzul replicii ei: “oricum nu ne-am văzut din ’90. Eh, asta e…a murit, să fie sănătos!”, zâmbesc încurcată şi mă consolez cu ideea că se prea poate să confund insensibilitatea cu umorul caragialesc.

Continui să cred că viaţa are un scop, iar atingerea acestuia se măsoară şi prin nivelul de eleganţă morală dovedit la bătrâneţe, prin licărirea zglobie din ochii mici, prin surâsul blajin ce poartă amprenta timpului trecut cu folos. Să învăţam deci să îmbătrânim frumos.