Un nou concept de transport: levitaţia în tramvai

Timişoara. Tramvaiul trecut bine de vârsta majoratului soseşte cu întârziere, în ciuda aplicaţiei RATT care anunţă cu exactitate că tocmai a trecut de staţia ta.

Cetăţenii se înghesuie revoltaţi de tupeul dus la extrem al celor aflaţi deja în tramvai: nu se evaporă subit pentru a le face loc! Cu chiu cu vai se închid uşile şi începe o foială cu iz de post. Post de săpun. Cei cu bilete îşi croiesc drum spre compostor, iar cei de lângă compostor se îndreaptă spre capătul opus, revendicând câţiva centimetri în plus pentru confortul lor. Şi dovedind, desigur, abilităţi de time management: poţi să faci workout şi în tramvai, între staţiile Calea Martirilor şi L. Rebreanu!

Între timp, rămâi lipit de uşă, asigurându-te că geanta e încă în posesia ta. Din când în când, un specimen strănută relaxat ca un Air Wick cu miros de hamsie. Apoi, undeva în spatele tău, se aude mult temutul „Coborâţi?”. Ai fi tentat să răspunzi:”Nu, dar te ajut: îţi fac vânt!” Te abţii însă negând politicos. „Dacă nu coborâţi, de ce staţi în uşă?” Chiar aşa. Acum te-a încuiat. Nu îţi rămâne decât să admiţi că ai rămas corijent la levitaţie şi că la ora de teleportare ai fost să uzi buretele. Tinerii din ziua de azi!

„Stai în vânt, udat de ploaie,
Ore-ntregi şi-aştepţi tramvaie,
Şi cum vin aglomerate…
Urci întreg, cobori în rate!”

epigramă de Dobriţa Iancu  (Antologia epigramei româneşti, 2007)

Dumnezeu şi stilul vintage

A trecut şi Paştele. Ne revenim după bombele calorice menite să testeze anduranţa colecistului şi mesajele pascale încărcate de “lumina invierii” care a fost pusă în slujba noastră, pentru a distribui celor apropiaţi cele necesare: pace, sănătate, bucurie etc. De acum până la Crăciun, lumina va sta însă pe tuşă, iar Dumnezeu va fi menţionat ocazional. Într-o dezbatere despre Catedrala Mântuirii Neamului sau atunci când vreun rapsod dă în vileag pe youtube preferinţele lui Dumnezeu în materie de arhitectură – spaţii mici din lemn sau beton armat şi rigips.

Suntem un popor eminamente creştin şi totuşi ne-am înstrăinat de Dumnezeu. Poate şi pentru că există o aparentă incompatibilitate în asocierea lui Dumnezeu cu modernitatea, cu alergarea cotidiană. Un pasaj din Biblie citit de pe Kindle îţi poate lăsa impresia de neconcordanţă flagrantă. Un gând despre veşnicie între două meeting-uri pare a fi deplasat, iar identificarea lui Dumnezeu cu Isus cel puţin demodată în contextul proliferării curentelor spirituale moderne. Astfel că am încercat să armonizăm lucurile în felul nostru: petrecem Crăciunul în club şi Învierea pe plajă. Participăm la webinarii şi meditaţii online, credem în New Age, iluminare şi ritualuri incaşe.

Mai mult, există o fisură chiar şi la nivel de limbaj. Cuvintele din câmpul lexical al credinţei sunt cuvinte vechi, cu o muzicalitate tradiţională (mântuire, har, nelegiuire), iar utilizarea lor îţi poate lăsa impresia de inadecvare în contextul în care vocabularul nostru este dominat de neologisme. Aceeaşi inadecvare dintre un gramofon şi un sistem audio Hi-Fi, ai spune. Acum ucenicii au devenit follower-i, Dumnezeu a devenit Sursă, iar Învierea o metaforă. Originalul este înlocuit cu o reinterpretare cool.

Nu întâmplător Blaga a spus că “veşnicia s-a născut la sat” şi tot la sat se “vindecă setea de mântuire.” Departe de freamătul cotidian, de gadget-uri şi deadline-uri, pe fondul vulnerabilităţii în faţa naturii maiestuoase, credinţa în Dumnezeu capătă nuanţe autentice. La sat, timpul are răbdare. La sat, rugăciunea se face în tihnă, neîntreruptă de ringtone-ul unui iPhone sau de reclame despre realizarea sinelui. La sat, Dumnezeu domneşte nu doar de sărbători, ci şi între Paşte şi Crăciun.

Desigur, din fericire trăim într-o lume guvernată de libertatea de expresie şi de alegere. Şi totuşi, se observă o oarecare lipsă de consecvenţă: 90% dintre noi ne declarăm creştini, dar credem horoscopul mai mult decât Scriptura. Îi reproşăm lui Dumnezeu că nu mai face miracole, dar etichetăm orice potenţială minune drept o “făcătură.” Suntem adepţii maeştrilor spirituali moderni, dar la cel mai mic impas strigăm “Doamne ajută!”

Oare cum am reacţiona dacă Dumnezeu ni s-ar face cunoscut fizic? Cum ar fi dacă povestea lui Bruce Almighty sau a lui Evan Almighty ar fi reală? Cum ar fi dacă măcar în numele curentului vintage, Biblia ar reveni în trend şi Proverbele lui Solomn ar înlocui citatele internauţilor?

lal