Crâmpei de gând autumnal

Lăsatul serii mi s-a părut mereu tainic, cu atât mai mult toamna, când poezia răzbate la suprafaţa sufletului, printre miile de emoţii prăfuite de care aproape că uitasem. Dacă există un sens, acesta este revelat fără îndoială toamna, la ceas de seară, într-un dialect sublim:  O culoare, o melancolie, un surâs, o mirare, un simţământ profund, vibrant. 

Întunericul se răspândeşte ca o cerneală picurată de o mână invizibilă, întinând zarea cu nuanţe de indigo. Aerul rece, impregnat cu nostalgia zilei, poartă ceva ancestral, ceva atât de adânc încât reverberează în străfundul sinelui ca un imn cântat de însuşi Dumnezeu. Pierderea şi recunoştinţa, angoasa şi liniştea se împletesc blând, iar în mine se naşte un dor nebun de a îmbrăţişa copacii, mângâindu-i pentru iubirea destrămată dintre ramuri şi frunze.  

În câteva săptămâni parcul va fi demascat complet, copacii revelându-şi cicatricele scrijelite din prea multă dragoste sau durere. Scoarţa lor – vestigiu viu al unor veri îndepărtate – respiră o sărăcie demnă, paradoxală într-un anotimp al bogăţiei. Goi şi oneşti, doi arţari se profilează pe linia orizontului ca nişte rădăcini întinse spre cer. Iar fiecare frunză stinsă pe alee îmi pare un vis dansat de vânt, mânat sub o talpă hotărâtă în căutarea naivă a împlinirii. 

E frig. Nu într-atât de frig încât să mă incomodeze; suficient să mă menţină în alertă, să îmi simt degetele ţinute strâns în încleştarea Toamnei al cărei surâs se aude parcă şăgalnic, dincolo de cortina nopţii. Frunzele îngălbenesc încet şi e pace. Lătratul unui câine, ţipetele copiilor căţărându-se într-un copac, toate adâncesc parcă prăpastia dintre lumea lor şi lumea mea – restrânsă pe o bancă, sub coroana unui castan ce se arcuieşte graţios ca un abajur arămiu în a cărui intimitate eu şi Toamna ţesem poveşti.

Târziu, oamenii se retrag către case, iar parcul rămâne în compania inefabilului. O adiere jucăuşă se pierde printre frunzele poleite ca o aluzie neînteleasă. Probabil, noaptea, la rândul lor copacii îşi împărtăşesc unii altora poveştile nespuse, citite pe chipul nostru în timpul zilei.