Cum găsim fericirea?

Atunci când îți dai seama că ești liber să alegi și îți asumi această libertate, vei fi cu adevărat fericit. Liber să locuiești la sat dacă simți că te pierzi într-un oraș care te sufocă. Liber să îți dai demisia și să urmezi cursul acela de pictură pe care ți-l dorești. Liber să spui un “nu” din convingere în locul unui “da” din politețe. Liber să îl îmbrățișezi pe cel de lângă tine, fără să te jeneze propria-ți vulnerabilitate. Liber să te cunoști, să încerci, să crezi, să speri.

Ești liber să alungi orice grijă și doar să te bucuri de o zi senină de primăvară. Să respiri fără grabă aerul proaspăt de pământ reavăn și parfum de flori de cireș. Să privești parada buburuzelor jucăușe pe asfaltul cald. Să închizi ochii și să te lași mângâiat de razele delicate ale soarelui. Să te bucuri de minune: astăzi ești aici!

cropped-cropped-cropped-cropped-01.jpg

Rendez-vous peste milenii: Egiptul Antic

Londra. British Museum*. O durere de gât nu-mi dă pace. Am obosit, aș vrea să fiu acasă. O voce îmi spune “Dar ție îți place să călătorești!!” Îmi explic pe-ndelete: “Călătoriile sunt întâlniri cu tine însăți. Când tu întârzii să apari, călătoria devine un act mecanic. Iar tu ți-ai pierdut pentru o clipă prospețimea și entuziasmul copilului care explorează curios, căutând în fiecare experiență o pricină de introspecție, de a zburda printre ere, de a recompune eul disipat în timp și spațiu”. Adevărat. Încuviințez și încerc să îmi revin. Întâlnire cu Egiptul antic – un vis pe cale să se împlinească. Nerăbdare amestecată cu suflet presat de copil, ieșit de la naftalină. Cu dor de mine.

Pășesc rezervată. Inima îmi dă pe-afară – e semn că trebuie să scriu. Mă pierd, alunecând în timp, reîntorcându-mă la începuturi. Tresar, mintea îmi năvălește iar în prezent: “Hello!!” Un vizitator răspunde la telefon lângă mine. Pentru o clipă am crezut că un faraon îmi vorbește de pe celălalt mal al timpului…

faraon2Mă uit cu atenție. Îmi pare că ochii lor se mișcă discret, urmărind gloata naivă de vizitatori care îi ia drept artefacte, pietre antice fotografiate pentru posteritatea imediată, întregind patrimoniul virtual de pe Facebook.

Parcă simt vântul fierbinte al Saharei erodând obrajii lui Amenhotep IThutmose III are o seninătate sfidătoare, ca și când el știe demult tot ce eu încă nu îndrăznesc să întreb.

O mângâi cu privirea pe Sekhmet, la fel cum, în urmă cu mai bine de trei milenii, sculptorul și-a trecut mâna ultima dată peste trupul său proaspăt cioplit, curățând praful fin. Dincolo de milenii, Osiris tace, prădat de închinători, prăbușit în uitare. Rehuankh e rezervat. Brațele încrucișate într-un gest de respingere a tot ce va fi urmat, respingere a noastră, a unui prezent în care misterul hieroglifelor este înlocuit de kitsch-ul emoticoanelor.

Am un impuls real de a îmbrățișa statuia lui Senwosret III. Simt cu privirea piatra rece sub mâinile mele calde, umanitatea lui împietrită se împletește cu umanitatea mea de lut. E serios, un val de melancolie pe chipul său ca și când –  deși dur și impunător –  în sinea lui s-a predat timpului. Mă încearcă o apăsare…secolele mă strivesc, îmi fac nenumărate breșe în sensibilitate, lăsând să curgă un noian de emoții, de gânduri surprinse nud în folderul de Notes al iPhone-ului.

Doi lei tronează în mijlocul sălii. Ignorând mărginirea prezentului – o sală de muzeu din secolul 21 –  ei par a domni peste timp, cu botul strâns, încleștat ca într-o făgăduință că nimic nu îi va tulbura, nu le va smulge vreun răget de frustrare.

lion2

De cealaltă parte a galeriei, și totuși mult prea departe de Egipt, expoziția asiriană: vânătoare regală de lei. Împunși de săgeți, contorsionați, cu botul deschis, într-un urlet surd, dureros. Aici regii și leii nu se confundă ci se exclud, își dispută titlul de lider. Egiptenii se prezintă static, într-o poziție meditativă, de adorație în fața zeilor, emanând o eleganță a spiritului înălțat de ideea nemuririi. Asirienii sunt în mișcare, cu arcul în mână, chipuri identice, lipsite de expresie, angrenate în luptă, ignorând vădit gândul eternității.

Sarcofagul lui Merymose…cuvintele îmi pier. Statuia lui Khaemwaset poartă urmele timpului. Trupul său găunos e poate cea mai autentică analogie cu trupul pieritor, brăzdat de scarabei la adăpostul unui mormânt de piatră. Un capac de sarcofag în poziție verticală îmi dă fiori. Îl văd înclinându-se spre mine, acoperindu-mi întreaga ființă, ascunzându-mă în atemporal, în ținutul lui Amun Ra.

Sarcofagul de lemn al lui Montu. Mi-l imaginez ușor, ca și când lemnul ar fi secat în timp, ar fi devenit spongios, lipsit de substanță, păstrând aparențe înșelătoare, simulând plinătatea veșniciei. Pe margine, cleiul menit să unească cele două părți ale sale pare încă proaspăt. Timpul se comprimă – miros de rășină, incantații, un papirus rulat cu grijă. Poate cineva din viitor îmi simte chiar acum parfumul de trandafir și piper roz. Timpul – ce ironie fină…zâmbesc.

Penumbră. Totuși, într-un colț al sălii, mumia unui necunoscut e scăldată într-o lumină generoasă. Parcă pentru a compensa anonimatul său, gloria împinsă în obscuritate de un arheolog neputincios care nu a izbutit să îi redea identitatea. Un destin tăcut pentru totdeauna.

O placă din podea se mișcă sub greutatea pașilor mei. Tresar. Mă întreb dacă duce spre vreo galerie subterană ticsită cu statuete de aur și abanos, amulete și bijuterii. Poate faraonii de odinioară au adus cu sine obiectele funerare pentru confortul vieții de dincolo.

Culorile încă vii ale sarcofagelor contrastează puternic cu fragmentele pierdute ce invită imaginația să reîntregească piesa finală. Încăperea pare strâmtă iar multitudinea artefactelor te copleșește. Mă simt în minoritate. Eu și toți ceilalți vizitatori suntem mult prea mici în comparație cu ele. O senzație apăsătoare de inadecvare: am pătruns indiscret în intimitatea trecutului.

O mumie neacoperită, complet expusă, sfidător de îndrăzneață mă face să îmi pierd puterea…pălesc. Părul blond, unghiile striate, nasul cârn – fără îndoială că lipsa ei de viață mă tulbură. Deși încremenită în timp, rămâne un trup mutilat de el.

Atenția îmi slăbește și simt că în curând vizita mea se va apropia de sfârșit. Trăirile mă consumă, o somnolență mă cuprinde și aș vrea să dorm, să uit, să visez, să mă întâlnesc cu mine însămi, însuflețită de prospețime și imuabilitate în fața timpului. Vreau să ies, m-am închis, obiectele nu îmi mai vorbesc, sunt doar bucăți de piatră sau de lemn înșirate aievea. Umanitatea mă cere înapoi, mi-e foame. Prezentul mă revendică, e târziu.

 *Notă: British Museum – primul muzeu public din lume, fondat în 1753, adăpostește cea mai mare colecție de antichități egiptene, după muzeul din Cairo. Intrare liberă 🙂