Dacă mâine ar fi ultima zi…

Probabil acest subiect îți dă fiori. Însă și tu și eu vom muri. Cândva. Într-un viitor îndepărtat. Uneori atât de îndepărtat încât pare că timpul rămas e infinit. Vom muri când ne vom fi săturat de viață, când vom fi ajuns noi înșine la concluzia că da, este destul. Când nu vom mai avea niciun vis restant sau când vom căpăta certitudinea că veșnicia nu este un mit. Dar până atunci avem vreme…

Murim în fiecare zi. Paradoxal însă, cu fiecare pagină trăită, se îndepărtează și epilogul. Amintește-ți cum atunci când aveai 18 ani, îți imaginai că bătrânețea începe la 40. Și cum la 30 de ani, ai împins subtil acest prag până la 60. Ne temem. Astfel, ne ancorăm frica în nădejde și nesiguranța în presupuneri. Nu acum, nu eu.

Se întâmplă ca dispariția subită a unui prieten, coleg sau părinte să ne cutremure. Atunci cadrul construit de mintea noastră se surpă. Timp de câteva zile medităm: viața e fragilă, neprevăzutul e suveran. Ne promitem ferm că stresul va fi evitat, vom dedica mai mult timp familiei, vom prioritiza sănătatea – mersul la sală, dieta, orele de somn. Dar apoi uitarea ne îmbată iar rutina ne împresoară. Ușor ușor, gândul că vom pieri intră iar în culisele minții noastre. Deși finalul rămâne cert, continuăm să credem că nimeni și nimic nu ne poate lipsi de un nou “mâine”. 

Însă dacă ai ști că mâine e ultima zi?… Orice conversație la care ai asistat absorbit ieri, ți s-ar părea acum banală. Ai privi cerul albastru și te-ai afunda în seninul său cu calmitatea celui care știe. Știe că e inutil să se opună. Și ai zâmbi. Poate ai strânge pe cineva de mână, iar asta te-ar face să crezi că totul a meritat. Nu ar mai conta nicio voce din fundal –  ai alunga-o indignat de limitarea ta din trecut, când ai trăit ca la ora de română: după dictare. Nu ar mai conta proiectul la care ai trudit 10 ore pe zi, într-un birou în care aerul condiționat era mereu pe contrasens. Sau casa la care ai lucrat atâția ani cu prețul vacanțelor ratate.

Te-ai gândi la Dumnezeu. Că poate chiar există. Și dacă există, oare cum o să te întâmpine? Te-ai gândi că o să-ți fie dor de aerul proaspăt al dimineții, de răcoarea serilor de mai, scăldate în dulceața teilor înfloriți. Că poate ar trebui să spui “te iubesc” cuiva. Ți-ai spune că este în regulă, ai fost doar un om, frustrările nu își mai au rostul. Sau te-ai gândi că totuși puteai să lupți mai mult pentru tine, nu doar pentru a susține șablonul procustian în care ți-ai îngrămădit viața. Că dacă ai fi știut, ai fi încercat tot ce ai amânat pe un “mâine” nedefinit. Anul sabatic. Cartea scrisă doar în mintea ta. Aurora boreală.

Dar nu este prea târziu. Deși nu pot să-ți promit, cel mai probabil mâine nu o să mori. Mâine vei avea timp să retușezi. Să-ți colorezi altfel existența, înlocuind griul năzuințelor abandonate cu turcoazul viselor împlinite. Prețuiește fiecare zi, amintește-ți de lucrurile care contează. Nu te teme, copil mare! Învață să trăiești și sfârșitul nu te va mai umple de frică – ci doar de recunoștință pentru călătoria minunată!