Fă-ți curaj să fii din nou copil!

Amintește-ți când, copil fiind, te încolăceai strâns de gâtul mamei. Apoi ai crescut, ai devenit conștient de vulnerabilitatea ta și ți-ai reprimat-o stânjenit de ecoul ei copilăresc. Ți-ai îngrădit emoțiile, încercând să te definești ca un om sigur pe el, independent, neatins de “dulcegării”. De parcă orice gest de afecțiune te împuținează, iar orice semn de tandrețe e o dovadă nepermisă de sentimentalism. Acum o îmbrățișezi mai rar pe mama sau poate deloc. O iubești. Dar o iubire subînțeleasă, rece, tăcută. Doar astfel de lucruri se știu, nu se spun

Nevoia de iubire, golurile pe care ai tăi nu au știu să le acopere – toate au rănit sufletul deschis al copilului, lipsit de scutul maturității, al înțelegerii depline, al iertării. Atunci când tatăl ți-a răspuns furios, iar mama a glumit pe seama lacrimilor tale de copil. Când micile tale preocupări, în care se oglindea inocența copilăriei, au făcut deliciul musafirilor. Luptând singur pe drumul inițiatic al adolescenței, nu te-au întrebat cum te simți. Iar apoi nu au știu cum să te cunoască – acel om nou, cu idei și năzuințe diferite de ale lor.

Amintiri care dor. Ai vrut doar să te salvezi și odată cu ele ai înghețat și bucuria, mângâierea blândă, zâmbetul cald – amintirile frumoase. Clipele în care tu și tatăl pregăteați în complicitate o surpriză de ziua mamei. Serile de vară în care stăteați la povești, iar tu ascultai absorbit vorbele “oamenilor mari”. Clătitele cu gem făcute de mama, pachețelul pentru școală pregătit cu grijă în fiecare dimineață. Sesiunile de gâdilat înainte să adormi. Strălucirea din ochii lor de fiecare dată când te întorceai din tabără.

Iubirea e imperfectă, ca un trandafir pe ale cărui petale se zăresc pete maronii, dar al cărui parfum îl deosebește de un trandafir criogenat – desăvârșit însă de neatins, rece, lipsit de mireasmă. Iartă. Iubește. Uneori doare. Însă doare mai puțin decât atunci când, după ani, realizezi că cei pe care i-ai prețuit s-au transformat în praf. Și tu, înțepenit în regatul de gheață, nu le-ai arătat. Iar atunci va fi târziu. Îmbrățișează-i, fă-ți curaj să fii din nou copil! 

Credința din plasa bunicii

Mă uit la bunica. În purtarea ei se citește sfiala, buna-cuviință a omului de la țară, care nu știe decât de legea nescrisă a bunului simț. Așteptăm la notar. Stă în picioare de mult timp și frământă gânditoare o plasă. O rog să se așeze pe o bancă din apropiere. Refuză. Cum să se pună ea, femeie de 80 de ani, când uite, o altă doamnă (cu mult mai tânără) se învârte nehotărâtă lângă bancă. Insist. Se așează, ținând strâns plasa. De parcă în plasa cu pricina s-a concentrat tot sprijinul său, de parcă plasa îi cunoaște inima – ghemuită de fiecare dată când se depărtează de satul ei.

Din când în când exclamă cu un glas stins. E mirarea înăbușită a omului despărțit de modernitate, de sunetul iPhone-ului, de outfit-uri îndrăznețe, de agitația urbană. Pe vremea ei, îți alegeai un petic de pământ și era al tău dincolo de moarte. Acum, stă la coadă la notar pentru o taxă de succesiune pe “o criptă și o cruce mozaicată”. Modă nouă. De neînțeles. Intrăm. Notarul înșiră numele celor trecuți la cele veșnice cu răceala unei pietre funerare. Bunica lăcrimează…sunt toți ai ei. 

Zâmbesc…ceea ce ne-a rămas nu este o criptă, ci credința din plasa bunicii…ostenită dar neînfrântă. Însă asta notarul nu știe…