Noapte de August

Munții, ca doi uriași încremeniți în timp, își dau mâna într-un pact știut doar de stele. Ego-ul pălește în fața cerului înstelat. Te simți mic, primit în audiență cu dorințele tale profund umane, culese de stele căzătoare care ieri încă sclipeau pe cerul nopții.

Ce e timpul oare?! Privind carul mare, te întrebi dacă stelele sale încă sunt. Sau doar își simulează existența deși s-au consumat demult. Poate acum, într-un alt colț de lume, alte gene le cuprind; poate mâine, una dintre ele va pecetlui un destin…Ghicindu-mi gândul, o stea căzătoare animează decorul indigo. Se topește de nicăieri înspre adâncul nopții, ca o picătură de rouă sorbită de un deșert însetat.

Greieri, freamăt de râu, un colț de lună agățat în vârf de munte, un gând cald care așează o fărâmă de sens în mâna mea. Sfârșit de vară. Zorii unei alte toamne…

33333

Portret de suflet

Ce sentiment ciudat… Să fii tu, conștient de conturul existenței tale, de conturul pașilor tăi desenați cu mult înainte de a fi umpluți. Să fii tu, cu gândurile tale – acest dar prețios, nepătruns de nimeni altcineva în afară de Creatorul tău, El însuși înconjurat de mister.

Prin ochii tăi răzbate scânteia unui spirit care te poartă și pe care îl porți. El păstrează încă ecoul frângerii de eternitate, duioșia întâlnirii cu tine, dorul de casă. 

Trăirile tale – o hartă încifrată pentru cei din jur, un râu limpede pentru tine. Sau, spre mirarea ta, invers. Visezi, renunți, speri. Te bucuri și devii ca un fulg purtat de vântul despletit al dimineții. Lumea este a ta și simți că ți-a fost dată în dar cu tot ce este în ea. Ai vrea să o cuprinzi.

Uimit, realizezi că puterea pe care o deții – de a zâmbi, de a-ți sprijini fruntea în palmă, de a-ți refuza un gând – îți este dată. Și nu știi de ce. De ce ție.