Portret de suflet

Ce sentiment ciudat… Să fii tu, conștient de conturul existenței tale, de conturul pașilor tăi desenați cu mult înainte de a fi umpluți. Să fii tu, cu gândurile tale – acest dar prețios, nepătruns de nimeni altcineva în afară de Creatorul tău, El însuși înconjurat de mister.

Prin ochii tăi răzbate scânteia unui spirit care te poartă și pe care îl porți. El păstrează încă ecoul frângerii de eternitate, duioșia întâlnirii cu tine, dorul de casă. 

Trăirile tale – o hartă încifrată pentru cei din jur, un râu limpede pentru tine. Sau, spre mirarea ta, invers. Visezi, renunți, speri. Te bucuri și devii ca un fulg purtat de vântul despletit al dimineții. Lumea este a ta și simți că ți-a fost dată în dar cu tot ce este în ea. Ai vrea să o cuprinzi.

Uimit, realizezi că puterea pe care o deții – de a zâmbi, de a-ți sprijini fruntea în palmă, de a-ți refuza un gând – îți este dată. Și nu știi de ce. De ce ție.