Emoții arămii

toamna1

Toamna – pe o bancă în parc, pe înserat. Frigul mă învăluie dar dulceața serii mă binedispune și nu alunec în bacovian. Toamna  –  amintirea scăldată în soare a piersicilor din vie și a nucilor disputate cu vreo veveriță șireată, într-o copilărie îndepărtată…

Plonjez în prezent. Observ un bunic cu un nepoțel, plimbându-se absenți pe alee. Un amalgam de gânduri și emoții se revarsă din preaplinul interior, colecționar de poezie.  El –  în toamna vieții, alunecă agale în decorul autumnal, netulburat, împăcat cu ecoul zilei de ieri. Celălalt – un copil –  înflorește nestingherit de fiorul iernii care se apropie.

Doi bătrâni merg ținându-se de mână, plutind parcă în atemporal. În ochii lor se reflectă sclipirea unei veri de aur, în care el – tânăr și senin – o cere pe ea în căsătorie, iar ea – într-o rochiță cu boboci roșii – acceptă bucuroasă și oarecum stânjenită.

Patru copii joacă fotbal. Se împing și cad, țipă gonind cu energie ca și cum mâine nu ar exista. Cufundați în lumea în care nu există imposibil, nici nu observă cum noaptea se instalează deplin și răcoarea serii se transformă în frig. 

Taxiurile gonesc de cealaltă parte a parcului. Oamenii aleargă – spre mall, spre casă – aproape ignorând că se îndreaptă de fapt spre toamnă. Dar o toamnă frumoasă în care dulceața serii mă binedispune și nu alunec în bacovian, ci în sublimul verii în care mă aflu.