Salutul: Test de autenticitate

gandPoți simți un om după modul în care își ia rămas bun. Un banal “ciao” sau “pe curând” poate semnala o breșă de autenticitate. Ca și cum, deschizând ușa pentru a părăsi conversația, interlocutorul lasă să se întrevadă un crâmpei din lumea sa interioară, spre care se întoarce grăbit.

Nerăbdători din fire, oamenii redevin ei înșiși nu după ce se despart, ci în timp ce o fac. Pentru o milisecundă, în acel cuvânt de rămas bun se simte fie tranziția către o altă frecvență fie constanța autenticității. Se simte frustrarea celui care te-a ascultat, plictiseala, vidul emoțional, lipsa interesului.

Într-un banal “o seară bună”, se poate percepe o cădere: de la o stare de entuziasm simulat la o stare de indiferență autentică; salutul e dublat de grimasa sufletului său; uneori pare să spună “ah, ce bine că s-a terminat”. Alteori, spune “pe ce pierd eu vremea” sau “ce corvoadă!”; ca un zgomot stins – perceptibil doar de o antenă emoțională fină – care trădează schimbarea frecvenței.

Câteodată, în spatele cuvintelor, nu răzbate nimic; e liniște; semn că interlocutorul te-a primit în spațiul autentic al ființei sale, si nu într-o anticameră decorată cu politețuri sau aparențe. Astfel, nu are de parcurs o revenire. Salutul său nu marchează o trecere, ci doar o continuare lină în același plan.

Tu cum spui “la revedere”?

Ce NU ne-au spus cărțile motivaționale despre zona de confort

„Să ieșim din zona de confort!” E mantra pe care o auzim tot mai des. Trebuie să îți depășești limitele întrucât dincolo de ele stă promisiunea împlinirii – acea fata Morgana creionată atât de frumos de cărțile motivaționale. Dar oare este întotdeauna adevărat?

La serviciu sau acasă, la sală sau în trafic, ieșim din zona de confort, încât pare că suntem într-un proces de emigrare perpetuă, beduini în propria viață, consumatori de clișee, fără a ne întreba dacă ni se aplică și cum. Călătoria fiecăruia depinde însă de granița personală dintre curiozitatea roditoare și nechibzuință; dintre setea de autodepășire și capacitatea de recalibrare; dintre adrenalina schimbării și consecințele ei; dintre bucuria destinației și osteneala drumului.

Uneori părăsim prea devreme un perimetru insuficient explorat. Nu poți spune că ai ieșit din zona de confort, întrucât încă nu i-ai definit hotarele, nu ai locuit-o pe deplin. Doar navighezi la întâmplare, în speranța că ea – zona ta de confort – te va găsi și te va încetățeni. Astfel, dacă îți place să pictezi, a ieși din zona de confort poate însemna să-ți organizezi prima expoziție și mai puțin să începi un curs de programare doar pentru ineditul subiectului.

Chiar și atunci când destinația e clară, a ieși din zona de confort cu prețul erodării esenței tale trădează nesăbuință. Teama de schimbare nu este întotdeauna un viciu iar schimbarea nu este întotdeauna benefică. Te împlinește sau doar te aliniază la norma socială? Îți depășești limita sau îți limitezi fericirea? Ieșirea din zona de confort impune aceeași precauție asociată unui credit cu dobândă mare. Căci ce folos să câștigi întreaga lume, dacă îți pierzi sufletul în rate…

A renunța la zona de confort doar de dragul provocării e un exercițiu futil, o risipă gratuită de energie și timp prețios. Sindromul lui “trebuie”, ego-ul însetat de laudă sau fuga de sine sunt de asemenea argumente viciate. Poate că în acest context, a ieși din zona de confort înseamnă tocmai să îți limitezi provocările. Să te oprești pentru o clipă din goana după oportunități și să trăiești lin, cu răgaz, sedimentându-ți existența, îmbrățișând simplitatea fericirii, redobândind eleganța spiritului.

Fără îndoială că părăsirea zonei de confort este deseori necesară. Cum atingem însă echilibrul? Între nevoia de învățare continuă, de a ne supune deliberat provocărilor, de a experimenta mereu călătoria spre noi culmi și năzuința profund umană – justificată de fragilitatea noastră – de a ne așeza; de a ne trage sufletul și a ne bucura de ce avem; de a cunoaște tihna zonei de confort, căldura și siguranța familiarului fără de care nu poți construi.

Poate că, în cele din urmă, nu trebuie să ieșim din zona de confort. Ci să ne înrădăcinăm în ea, lărgindu-i limitele. Nu poți construi pe o fundație într-o continuă mișcare. Dacă noi suntem centrul cercului, confortul nu e altceva decât diametrul lui. Pare că natura a înțeles demult – o spun în modul cel mai sublim inelele de creștere din trunchiul unui copac.

Cum vom ști astfel dacă și când e timpul pentru o schimbare? Răspunsul va veni din însăși seva noastră…

lilitree2

Cum găsim fericirea?

Atunci când îți dai seama că ești liber să alegi și îți asumi această libertate, vei fi cu adevărat fericit. Liber să locuiești la sat dacă simți că te pierzi într-un oraș care te sufocă. Liber să îți dai demisia și să urmezi cursul acela de pictură pe care ți-l dorești. Liber să spui un “nu” din convingere în locul unui “da” din politețe. Liber să îl îmbrățișezi pe cel de lângă tine, fără să te jeneze propria-ți vulnerabilitate. Liber să te cunoști, să încerci, să crezi, să speri.

Ești liber să alungi orice grijă și doar să te bucuri de o zi senină de primăvară. Să respiri fără grabă aerul proaspăt de pământ reavăn și parfum de flori de cireș. Să privești parada buburuzelor jucăușe pe asfaltul cald. Să închizi ochii și să te lași mângâiat de razele delicate ale soarelui. Să te bucuri de minune: astăzi ești aici!

cropped-cropped-cropped-cropped-01.jpg

Pursuing Efficiency: Multitasking or Mindfulness?

Every day we are bombarded with articles promising to uncover the keys to greater personal and professional development. Some describe multitasking as vital in achieving rapid success; on the other hand, an increasing number of studies deem mindfulness as crucial for wellbeing and peak performance. So, what’s the truth?

Multitasking is a term originally used in computing, in the ‘60s, and has since gained popularity in a human context. Thus, the word has migrated from an IBM manual to our resumes, and is now widely regarded as one of the most in-demand soft skills on the market.

That is to say, humans should act like machines. Companies aim to do more with less (human resources, money, time), employees being assigned multiple tasks in a limited timeframe. Mislabeled as a blue-ribbon attribute, multitasking gives you the illusion of increased productivity, better time management and improved competitiveness.

However, unless you are a multi-core processor, multitasking can be detrimental to your health, increasing the wear and tear on the body, also known as allostatic load. Trying to focus on two different things simultaneously wears the brain out as we constantly switch our attention between multiple tasks; it takes our brain several tenths of a second to shift attention from one task to another, building up anxiety and triggering exhaustion. And, in time, lower productivity and even a drop in IQ.

In our quest for better time management, we have brought multitasking from our jobs into our private lives as well. Our mind is constantly scanning for ideas while jogging; planning our next meeting while checking kids’ homework; charged up about our to-do list while trying to get some sleep. Attempting to do more, we end up distracted, stressed, disconnected from our inner self and from our families.

To the contrary, mindfulness means taking a step back, reminding yourself that you are human, not a machine designed for parallel computing. Through mindfulness we align ourselves to our natural rhythm, paying undivided attention to any activity we are engaged in. Also, by taking control of our mind more often, we reduce the time spent in automatic mode, restoring awareness and intention.

Being mindful allows us to fully immerse in work, making steady progress without juggling concurrent assignments or incoming emails. Of course, this isn’t meant to promote a laid-back attitude towards our job, but to simply quieten any internal or external detractors, and help our mind channel all our resources into a particular task. Scattered sunrays can start a fire when focused through a magnifying glass. Likewise, when concentrated through the lens of mindfulness, our mind can spark staggering results.

Mindfulness is a mental workout which not only enhances cognition and performance, but also leads to wellbeing by teaching us to deliberately move our attention away from stressors (e.g. self-criticism, fear, prejudice). We train our mind to work with us, not against us. 

A mindful attitude spills over into how we treat coworkers as well. Once you become aware of your own blind spots, you are more tolerant and compassionate towards others. Communication will also thrive, as you start focusing on the message delivered by your collocutor and not on your potential response. In addition, a mindful leader – calm, grounded and able to defuse stress – is more effective than a tense leader with a scattered mind, caught in the multitasking frenzy.  

In the past few years, top companies like IBM, Intel or Google have implemented mindfulness trainings for their employees. Is mindfulness a cure-all for the whole spectrum of corporate challenges? Maybe not, but it can certainly improve our resilience and bring us more clarity in the midst of today’s fast-paced lifestyle. So let’s rewire our brain for a mindful life in which multitasking remains a term used mostly in technology.

Ce ar fi trebuit să învăţăm în şcoală: Zece lecţii pentru o viaţă autentică

  • Să îţi asumi fiecare alegere, gest sau cuvânt. Să îl îmbrăţişezi pe “dacă”, să te simţi confortabil în prezenţa riscului (de a fi interpretat greşit, de a părea vulnerabil, de a alege drumul complicat). Mereu se va ascunde o îndoială în umbra unei decizii. Dar poate fi anulată de încrederea neclintită că oricare ar fi urmările, ai puterea, curajul şi seninătatea de a ţi le asuma şi de a îndrepta lucrurile. Aşadar, certitudinea nu stă în decizie, ci în decident.
  • Să nu încerci să dovedeşti nimic nimănui. Poate doar ţie însuţi că ai învăţat să (te) iubeşti. Dacă nu ai întrebări, nu le inventa doar pentru a te face remarcat(ă). Dacă şofatul nu te pasionează, nu-ţi cumpăra o maşină doar pentru a demonstra că poţi. Nu irosi cele mai savuroase momente făcând selfie-uri sau checking-in, doar pentru a arăta cât de mirobolantă e viaţa ta socială. Renunţă la “doar” şi trăieşte pentru tine.
  • Să fii tu, fără măşti. Poate petreci prea mult timp justificându-te, împrumutând din atitudinea celorlalţi, în speranţa că devenind asemenea lor te vor valida. Fii autentic! Cel mai tragic lucru care s-ar putea întâmpla ar fi să primeşti direct sau voalat un “dislike”. De neconceput, dar – dacă nu eşti colecţionar de “like-uri”- cu impact zero!
  • Să renunţi la etichete sau formalităţi. Un “ce mai faci” la începutul unei şedinţe ajută la fel de mult ca o frecţie pentru Pinochio atunci când devine automatism. Dacă nu te interesează răspunsul, las-o baltă. Între a fi direct şi a fi fals, alege întotdeauna prima variantă.
  • Să nu te mai temi de schimbare. Propulsia ta stă în ceea ce ai în minte şi în inimă. Odată ce ai certitudinea că nu te poţi pierde pe tine însuţi, restul nu mai contează. Când contextul îţi este nefavorabil, adu-ţi aminte că nu eşti un copac, deci te poţi muta oricând înspre soare.
  • Să nu te mai temi de ridicol. Oricum nimeni nu scapă de el. Dansează ca o marionetă în slujba ritmului, fără a fi preocupat de privirea celorlalţi când intri în scenă. Îmbrăca-te în ton cu vremea şi cu stilul personal, nu cu trecătorii pe care îi spionezi dimineaţa pe fereastră. Pune întrebări care te ajută să creşti, să înveţi. Chiar dacă vreun atotştiutor îţi va zâmbi ironic, vei supravieţui!
  • Să nu te intimideze oamenii cu multe prescurtări în titlu (Phd, MBA, CFA, CEO). Nici cei sobri, autoritari, mereu cu un cactus sub limbă sau cu atitudine de vechil pe o plantaţie de bumbac. Te gândeşti la cineva anume? E suficient să ţi-l imaginezi alergând gol puşcă, fugărit de un pitbull. Iar dacă imaginaţia nu te ajută, aminteşte-ţi că fiecare persoană are slăbiciunea lui, tenebrele sale. În plus, doar o pseudovaloare va fi flatată de teama ta. Tratează-i pe toţi cu respect, dar fără teamă, şi vei distinge valorile.
  • Să nu crezi că dacă încă nu ai bifat ceva de pe listă, înseamnă că ai pierdut timpul. Viaţa nu se rezumă la tipare sau liste. Nici la lupta continuă pentru o promovare, o casă mai mare, o altă certificare sau neapărat o căsătorie până la o anumită vârstă. Încetează să mai tratezi viaţa ca pe o listă de Black Friday. Şi admiratul vitrinelor are farmecul său.
  • Să nu faci troc cu valorile tale. Toată lumea face politică încercând să promoveze, din diverse motive, ideile lor sau ale altora. Atunci când ai votat deja pentru integritate, nu te mai influenţează alternativele.
  • Să nu insişti în a demonta toate aberaţiile pe care le auzi. Nici să pierzi timpul clevetind şi ridicând astfel toate absurdităţile la rangul de prioritate strategică. Alege-ţi luptele cu maturitate şi investeşte-ţi energia doar în lucrurile care contează. Iar dacă auzi o inepţie, zâmbeşte, dă din cap şi mergi mai departe – întotdeauna funcţionează.

Cum afli dacă eşti empatic: 16 exemple banale

Un cuvânt utilizat frecvent – nelipsit atunci când ne autocaracterizăm sau când ne exprimăm aşteptările vis-à-vis de celălalt. DEX-ul defineşte empatia ca fiind o “formă de intuire a realităţii prin identificare afectivă” sau “tendinţă a receptorului de a trăi afectiv, prin transpunere simpatetică, viaţa eroilor din opere literare, filme etc.” Dar să abordăm empatia dintr-o perspectivă mai concretă, dincolo de teoria literară.

  Empatia înseamnă:

  1.  Să îl asculţi cu răbdare pe amicul care îţi povesteşte cele mai recente descoperiri din astrofizică, deşi acest subiect nu te pasionează. Câteodată, e suficient să taci, pentru a fi catalogat “de treabă”.
  2. Să nu îţi consideri colegul un party-pooper, doar pentru că nu îi împărtăşeşti frustarea sau lipsa de entuziasm. Realitatea este suma percepţiilor personale – fiecare face calculele în felul său.
  3.  Să fii prezent în conversaţiile cu celălalt, să îl asculţi atent (nu să îţi pregăteşti replica în timp ce încă vorbeşte!), să îi îmbrăţişezi vulnerabilitatea, întâlnindu-l dincolo de masca vreunui rol social. De fapt, empatia este radiera care estompează granițele ego-ului.   
  4.  Să nu tratezi cu superficialitate problemele celor din jur, chiar dacă pentru tine par banalităţi sau exagerări. În schimb, explică-le cu blândeţe viziunea ta şi inspiră-i să vadă lucrurile dintr-o altă perspectivă.
  5.  Să ştii când să îi dai un răgaz celuilalt, asigurându-l de sprijinul tău chiar şi în absenţa comunicării.
  6.  Să nu pui etichete, să nu judeci fără a cunoaşte punctul de vedere al “inculpatului” întrucât într-o zi te poţi afla în locul lui. Nu de puţine ori dăm sentinţe fără drept de apel.  
  7.  Să nu deturnezi discuţia în favoarea ta, pe principiul “exact aşa am păţit şi eu/să vezi cum mi s-a întâmplat mie”. Ascultă-l pe celălalt şi dăruieşte-i toată atenţia ta, ignorând pentru o clipă ego-ul care îţi şopteşte frustrat “şi cu mine cum rămâne?”
  8.  Să te raportezi sincer la celălalt, păstrând simţul măsurii. Cu alte cuvinte, rămâi autentic şi onest cu tine însuţi, dar totodată cumpătat, evitând să pui accentul pe entuziasmul personal pe fondul frustrării celuilalt (sesizaţi diferenţa dintre cele două dialoguri de mai jos?).

                                     A: am foarte mult de lucru!

                                     B: la mine e lejer, îmi iau o pauză!

                                        sau:

                                     A: am foarte mult de lucru!

                                     B: ai nevoie de ajutor?

Ce nu înseamnă empatia: 

  1.  Să plângi mai cu foc decât cel de lângă tine, pentru dificultăţile pe care le traversează. Sau să îi spui superficial “Really? Ce naşpa de tine”.
  2. Să afişezi o figură încruntată şi să oftezi frecvent gândindu-te la schimbarea climatică şi la ce vor face copiii tăi dacă se va instala era glaciară. Mai bine ţi-ai lua o bicicletă.
  3.  Să îi pui la zid pe cei care au refuzat să meargă cu tine la un ceai sau să crezi instant că au inventat o scuză salvatoare doar pentru că tu ai face la fel într-o situaţie similară. Cu toate că un dicţionar de neologisme mai vechi (1986) defineşte empatia exact aşa: “interpretare a eului altora după propriul nostru eu”.
  4.  Să acţionezi presupunând că ştii deja ce e mai bine pentru cel de lângă tine, fără a-l consulta. Nu toate surprizele sunt binevenite, iar intenţiile bune nu au mereu efectul scontat.
  5.  Să dai sfaturi non-stop, încercând să îl schimbi pe celălalt doar pentru că tu simţi că asta l-ar face mai fericit. Să recunoaştem: uneori, o altă versiune a sa te-ar face fericit doar pe tine însuţi.
  6.  Să te laşi înconjurat de prieteni “toxici”, doar pentru că ai prea mult bun simţ şi nu vrei să le răneşti sentimentele evitând prezenţa lor.
  7.  Să nu iei atitudine atunci când eşti martorul unei nedreptăţi, doar pentru că te gândeşti la consecinţele nefaste pe care le poate genera.  Dacă procedezi astfel, nu eşti empatic, ci doar iresponsabil.
  8. Să dai o replică de tipul “nu am dormit bine noaptea trecută”, atunci când partenerul tău de discuţie îţi povesteşte ca şi-a inundat apartamentul.

Dacă te recunoşti într-una dintre cele opt situaţii de mai sus, cu siguranţă nu ai priceput empatia decât la nivel fonic. Dar te înţeleg :-).

De ce literatura motivaţională nu îţi va schimba viaţa

Literatura motivaţională este o modalitate excelentă de autocunoaştere şi autoeducaţie, mai ales în contextul în care inteligenţa emoţională nu se numără printre materiile predate în şcoală. Citindu-i pe Carnegie, Covey sau Maxwell devii conştient de aspecte care altfel poate nu ar face obiectul preocupărilor tale: dobândeşti noţiuni elementare de psihologie, înveţi să comunici, capeţi încredere în abilităţile tale, te familiarizezi cu aspecte cheie precum integritatea sau recunoştinţa.

Cu toate acestea, dezvoltarea personală practicată excesiv (cursuri, bloguri, cărţi, workshop-uri) este o formă subtilă de auto-sabotaj, la adăpostul unei conştiinţe împăcate de ideea că timpul investit în lectură echivalează cu însuşi progresul nostru. Un autor motivaţional ar riposta prompt: “Motivaţia e ca duşul. Nu durează aşa că e recomandat zilnic” (Zig Ziglar). Într-adevăr.

Totuşi, acest gen de motivaţie sterilă, dependentă de cărţi şi citate isteţe, este similară cu un aparat de fitness revoluţionar care îţi sculptează pătrăţele pe abdomen în timp ce tu vizionezi în tihnă serialul favorit, la o Cola şi-un Big Mac. Sau, mai bine zis: ca atunci când treci sala cu brio dar pici oraşul pentru că citatele nu te-au ajutat să faci întoarcerea din trei mişcări! La fel este şi în cazul dezvoltării personale: teoria nu te va ajuta să-ţi conduci cu succes viaţa ci, dimpotrivă, poate genera ceea ce englezii numesc analysis paralysis”.

Dacă cele câteva cărţi citite nu sunt urmate de acţiune şi progres cuantificabil, iar motivaţia devine doar o stare de spirit plăcută dar neroditoare, mai bine-i înlocuieşti pe Carnegie cu Dostoievski şi pe Maxwell cu Thoreau. Cel mai probabil pasiunea ta se rezumă la lectura însăşi, nicidecum la transformarea vieţii tale. Fapt justificabil de altfel. Este revigorant să ţi se amintească mereu că eşti un mic zeu, cu abilităţi nebănuite, care trebuie doar să-şi acceseze puterea interioară. Cum altfel să fi proliferat industria dezvoltării personale, evaluată la peste 12 miliarde de dolari anual numai în SUA.

Concluzionând, cărţile motivaţionale contribuie semnificativ la modelarea personalităţii şi cultivarea sinelui, însă în absenţa migraţiei din zona de confort, dimensiunea transformatională promovată de acestea trece din sfera plauzibilului în sfera ficţiunii. 

 

Receptivitatea la feedback: Cinci tipologii

Nu cred că am văzut CV care să omită receptivitatea la feedback – calitate esenţială, care însă şi-a pierdut conţinutul dată fiind repetarea excesivă şi transformarea sa în clişeu. De cele mai multe ori, utilizarea frecventă a sintagmei nu semnalează o inflaţie de inşi care practică ascultarea activă, dovedesc flexibilitate în gândire şi implementează sugestiile în vederea dezvoltării personale şi profesionale. Ci exact opusul: evidenţiază o nevoie reală, o deficienţă. Îndrăznesc să afirm că cel mai uzitat cuvânt în Siria este “pace”, în timp ce în topul românesc conduce detaşat expresia “lucrului bine facut”. Cred că aţi prins ideea. De fapt, toţi suntem receptivi la feedback şi să nu îndrăznească cineva să spună contrariul.

În cele ce urmează, vă propun o radiografie a modalităţilor în care definim şi înţelegem receptivitatea la feedback (în principal cel negativ, pornind desigur de la premisa că acesta este oferit într-o manieră corectă):

Diletantul: extrem de politicos, ascultă cu atenţie, dă aprobator din cap, ba chiar se dovedeşte proactiv în solicitarea feedback-ului. Tipul ideal care prin atitudinea exemplară aproape că îl face pe interlocutor să devină stânjenit de sarcina pe care o are. Nu înregistrează însă progres, fiind ca un arbust, de neclintit în abordarea sa. Pe principiul “zic ca tine, fac ca mine”;

Temerarul: nu ascultă, întrerupe constant intelocutorul, iar în puţinele clipe de tăcere îşi pregăteşte dârz riposta. Este maestrul justificării, se consideră mereu nedreptăţit şi ia totul personal; reflectă principiul “zic ca mine, fac ca mine”;

Infanteristul: echilibrat, ascultă cu luare-aminte, trece totul prin filtrul personal şi îşi ajustează atitudinea în direcţia corectă; este însă mereu în alertă, vânează erorile intelocutorului, pentru a-i demonta autoritatea şi a-şi dovedi superioritatea; pe principiul “zic ca tine, fac mai bine decât tine”;

Dramaticul: ascultă demoralizat, se autoculpabilizează exacerbând motivul iniţial al discuţiei, stima de sine este în picaj, generând inerent o diminuare a performanţei viitoare. Este fidel principiului “zic ca tine, nu mai fac deloc”;

Vă las pe voi să definiţi ultimul tip – acela în care cu siguranţă că ne şi încadrăm :-). Cert este că atunci când primim feedback (negativ), este necesar să avem în vedere cei 3A:

Ascultă întâi, apoi vorbeşte. Se spune că atunci când asculţi, s-ar putea să afli ceva nou, în timp ce atunci când vorbeşti nu faci decât să repeţi ceea ce ştii deja.

Atitudinea contează. Atunci când iei totul personal, nu faci decât să să îţi manifeşti egocentrismul în forma lui pură şi să îţi exersezi talentul de scenarist. Relaxează-te: nu eşti tu personajul principal în filmul celuilalt.

Ajustează şi mergi mai departe. Doar prin upgrade-uri succesive putem accesa versiunea noastră superioară.

 

Cunoaşterea de sine: un dar preţios

Una dintre cele mai mari binecuvantări este să ne făurim despre noi o imagine cât mai apropiată de realitate. Cu siguranţă sunt momente în care afişăm o emotivitate excesivă sau ne ascundem vulnerabilitatea sub o mască glacială, ne victimizăm sau suntem sfidători cu ceilalţi, profitând de atuurile pe care le avem sau pe care ne imaginăm că le avem, încercam să impresionăm sau să trecem neobservaţi. Însă atunci când vocile din jur îşi reduc volumul, iar oglinda socială nu mai contribuie la formarea imaginii de sine, se revelează adevărata noastră esentă, alimentată din subteranul fiinţei noastre. Pe fondul solitudinii, putem eticheta liber atributele eului şi reconstrui imaginea corectă. Provocarea apare atunci când acest “corect” este o iluzie, iar noi continuăm să ne raportăm la un standard viciat: impertinenţa ia forma sincerităţii, imprudenţei îi este asociat curajul, iar penibilul e confundat cu excepţionalul.

Desigur, cunoaşterea de sine nu este o sarcină uşoară în contextul în care ne raportăm la adevăruri parţiale şi la concepte relative. Cu toate acestea, o fărâmă de înţelepciune în definirea valorilor la care ne raportăm şi un dram de moderaţie în filtrarea imaginii reflectate de societate, ne sunt de ajuns pentru a creiona un selfie autentic.

aut1

Există, fără îndoială, şi cazuri în care cei care pică testul autocunoaşterii în mod repetat, vor ajunge la finalul alergării fără a se confrunta vreodată cu eul autentic. Deposedaţi de caracterizarea procustiană realizată de cei apropiaţi şi de contextul familiar, nu izbutesc să se definească departe de prejudecăti şi tipare. Pentru aceştia răspunsul la întrebarea “cine sunt” echivalează cu o înşiruire de roluri familiale, diplome sau adjective împrumutate din sfera profesională sau familială. Pe de cealaltă parte sunt cei care se disociază de oglinda socială, dezvoltând o oarecare imunitate în acest sens şi o credinţă nestrămutată că întruchipează deja persoana care şi-ar dori să devină. În acest caz, autoportretul este schiţat strict pe baza unor himere sau pe baza unor năzuinţe neancorate în realitate.

Se impune totuşi să clarificăm că a ne cunoaşte nu inseamnă să dăm curs celor mai sordide laturi ale personalitătii noastre doar pentru că le-am descoperit, ci să admitem existenţa lor, fie că suntem de acord cu acestea sau nu. Inseamnă a segrega într-o manieră lucidă esenţa noastră, a-i distinge ingredientele şi a le eticheta cât mai aproape de adevăr. Înseamnă a accepta măcar faţă de noi înşine că nu suntem perfecţi, chiar dacă vom continua să afişăm imaginea perfectă. Important este ca măcar noi să ştim cine suntem, să ne privim fără distorsiuni. Altfel, am eşuat: existenţa noastră a fost în zadar- doar un licăr orbitor, stins în neant.