Arome din ceainicul cu amintiri

Seri de iunie. Arșița zilei a fost stinsă de o ploaie de vară, cu aromă de flori de tei. Miroase a copilărie, a amintiri dragi… papuci stropiți cu apă de ploaie și nisip; degete murate prin bălți tulburate înadins; picături de ploaie răzlețe, stinse pe pielea caldă. “Oare mai plouă? Sau se scutură pomii?”.

Miroase a visuri mărețe citite parcă în oglinda apei din vasul lui Grivei. Miroase a prospețime, a frunze ude mângâiate de melci năstrușnici; a joc de copil rebel, revoltat împotriva bunicii: “Cum să culegi melcii în tomberon? Asta nu se face! Dacă nu vor ști drumul înapoi către casă?”. Dar soluții se găseau mereu, orice neatenție a bunicii fiind prilej ca tomberonul să-și piardă capacul în chip neînțeles. Iar melcii, fericiți, se urneau spre grădina din care fuseseră smulși.

Miroase a pământ reavăn, a amintire cu un motan ce pășește grațios pe bordură, scuturând din când în când lăbuțele de apă. “Pesemne că nu îi place”. Miroase a compot de vișine; într-un colț, sub streașină, se odihnește – învelită într-o pătură – oala în care s-au fiert borcanele cu compot. “Oare borcanelor le e frig?”. Ciudat. Însă știam că pătura devine o invitație clară pentru vreo pisică dornică să toarcă ghemuită pe ea.

Seri de iunie – început de vacanță. Seri cu povești și râsete în grădina inspectată minuțios după fiecare ploaie; coborâte de greutatea picăturilor de apă, roșiile sunt scuturate și legate cu migală, răspândind astfel un parfum intens, înțepător. Zâmbesc: urme de pași înfundați în rontul de flori, urmărind o rădașcă. Mama striga în zadar. “Ai grijă, am pus semințe de năsturași acolo!”.

Seri de iunie în care ploaia transformă orașul cu tei într-un mare ceainic, cu miros de amintiri. Seri sorbite cu nesaț, ca o cană cu ceai și o felie de pâine cu unt.

r

Salutul: Test de autenticitate

gandPoți simți un om după modul în care își ia rămas bun. Un banal “ciao” sau “pe curând” poate semnala o breșă de autenticitate. Ca și cum, deschizând ușa pentru a părăsi conversația, interlocutorul lasă să se întrevadă un crâmpei din lumea sa interioară, spre care se întoarce grăbit.

Nerăbdători din fire, oamenii redevin ei înșiși nu după ce se despart, ci în timp ce o fac. Pentru o milisecundă, în acel cuvânt de rămas bun se simte fie tranziția către o altă frecvență fie constanța autenticității. Se simte frustrarea celui care te-a ascultat, plictiseala, vidul emoțional, lipsa interesului.

Într-un banal “o seară bună”, se poate percepe o cădere: de la o stare de entuziasm simulat la o stare de indiferență autentică; salutul e dublat de grimasa sufletului său; uneori pare să spună “ah, ce bine că s-a terminat”. Alteori, spune “pe ce pierd eu vremea” sau “ce corvoadă!”; ca un zgomot stins – perceptibil doar de o antenă emoțională fină – care trădează schimbarea frecvenței.

Câteodată, în spatele cuvintelor, nu răzbate nimic; e liniște; semn că interlocutorul te-a primit în spațiul autentic al ființei sale, si nu într-o anticameră decorată cu politețuri sau aparențe. Astfel, nu are de parcurs o revenire. Salutul său nu marchează o trecere, ci doar o continuare lină în același plan.

Tu cum spui “la revedere”?

Zumzet de Primăvară

guuu

Primăvară. Adiere blândă de vânt ce risipește frica. Pe cerul azuriu dansează panglici albe – avioane gonesc poate spre alte anotimpuri, schimbând statistici. Razele soarelui au picurat generos auriul său în iarbă – păpădii proaspete printre care trudește fericită o albină. E pace.

Primăvara pulsează în scoarța copacilor încă neînmuguriți; ca o idee ce crește în ascuns, fără a trăda o grimasă. Banca din parc te invită galeș să te așezi, să-ți dezmorțești simțurile. Mirosul pământului reavăn te ancorează în realitate, permițându-ți să îți înalți fără griji zmeul gândurilor. Ești în siguranță.

Insule de trifoi fraged te fac să crezi că pășești pe un covor imperial. Ghinde pocnesc sub tălpi imitând poznaș pericolul iminent al unui teren minat. Zâmbesc – ce bine ar fi ca orice pericol să fie asemenea unei ghinde sub tălpi într-o primăvară senină.

În afara parcului însă…o altă lume se desfășoară. Oamenii aleargă spre supermarket. Panică. Virus. Dar albina nu știe…

Timpul mai are răbdare. Noi nu…

timeee

„Nu am timp”…o justificare la fel de (ne)legitimă ca “nu am bani”, atunci când tot ce faci este să navighezi pe rețelele de socializare. Poate și mai clar, a acuza o lipsă de timp este ca și cum ai afirma că nu ai cash dar ești posesorul(oarea) unor genți Fendi sau al unei mașini din seria Fast & Furious.

Deseori spunem că nu avem timp. Poate pentru că timpul, deși este dat fiecăruia din abundență, trebuie câștigat pentru a-l revendica în mod autentic; sau poate că timpul primit este investit fără chibzuință; ori poate credem că trăind grăbit, vom pune timp deoparte pentru mai târziu. 

Mă număr printre cei care se lamentează frecvent de lipsa timpului. Zilele se aseamănă între ele, se contopesc într-o masă amorfă de amintiri, ce servește ca umplutură între cele câteva puncte de reper: sărbători, călătorii, aniversări, vreun beteșug sau vreo întâlnire neprevăzută. Cu alte cuvinte, rutina nu iese în relief, mai ales când aceasta se traduce printr-o alergare continuă resimțită însă ca viață pusă în așteptare

Cu cât ne grăbim să bifăm mai multe lucruri din lista noastră, cu atât pare că timpul își accelerează curgerea, iar bornele vieții noastre sunt tot mai rare. Momentele de rutină se dilată, lăsându-ne un sentiment de impotență, întârziere, insuficiență. Viața trece și nu știm când și cum. Ca un foc de paie întețit de vântul alergării noastre. 

Dar nu viața trece repede, ci noi ne grăbim să o parcurgem de parcă ar fi un sprint la capătul căruia ne-ar aștepta tot ceea ce am parcat de-alungul ei: zâmbete stinse înainte de vreme, lacrimi reprimate, vacanțe amânate, dorințe lăsate pe altădată.

Se poate însă și altfel. Se întâmplă uneori ca zilele să curgă lin, cu tihnă. Viața e trăită cu răgaz, consumată încet dar temeinic. Clipele trec cu vreme, reclamate complet, lăsând în urmă sațietatea vieții. Sunt zile în care plutești purtat de briza timpului, bucurându-te de viață, inspirând-o cu toată ființa, încărcându-te cu un trecut proaspăt dar care nu te copleșește, ci te vitalizează.  

Sunt zile în care reușești fără efort să creezi multe borne, zile în care ești în armonie cu tine, fără a pune în așteptare un prânz bun, o întâlnire cu cei dragi, o plimbare în care zăbovești în fața unui cireș înflorit. Zile în care trăiești pentru tine, nu pentru liste; accepți viața așa cum este și îi recunoști frumusețea în ciuda imperfecțiunilor; îți trăiești libertatea și o aloci pentru ceea ce contează.

În astfel de zile, ne sincronizăm cu viața. Și da, timp este. Unii dintre noi ne-am golit însă de el, în speranța că îl putem păstra până atunci când vom fi cu adevărat pregătiți să-l investim. Alții, alergăm mereu – fără răbdare – înaintea lui sau după el. 

Să ne oprim o clipă…

 

Și eu înțeleg dialectul ochilor tăi

lili66

Cuvintele sunt de prisos când privirea îți oglindește nuditatea eului. Cât de expresivi pot fi ochii dacă știi să îi citești, adâncindu-te în adevărul lor! 

Sclipirea celui care, rușinat de el însuși, se bucură de mâhnirea pe care i-ai împărtășit-o cu încredere.

Privirea iscoditoare a celui încă indecis în privința ta. Să se teamă? Să se încreadă?

Iubirea din ochii lui prin care sufletul dă năvală, magnetizat de ochii ei senini.

Deznădejdea din ochii celui vlăguit, împietrit de neputință, în partaj cu viața după stingerea speranței.

Blândețea celui credincios, privirea mângâietoare care alină, infuzând sufletul în balsam lecuitor.

Compasiunea dublată de superioritate, care știrbește demnitatea celui privit, curmând orice punte dintre umanitatea celor doi.

Bucuria nestăpânită, grimasa celui care încearcă să camufleze entuziasmul din privire cu o nepăsare simulată pe chip.

Confirmarea afecțiunii, dragostea nealterată de asprimea cuvântului, privirea care validează, învelindu-l pe celălalt în acceptare și siguranță.

Frustrarea celui care înfăptuiește răul, mânat de haosul interior, abandonat în beznă, respins, dependent de mustrare.

Stânjeneala din ochii care se tem, transmit inadecvare, sete de invizibil, dor de a-și trage sufletul în umbră, departe de lume.

Privește atent și înțelege. Doar așa vei putea să treci dincolo de mărturia imperfectă a cuvântului și să ajungi la adevărul din sufletul cuiva. 

Iertarea – un dar prețios

Dăruiește iertarea ta. Oare nu ți s-a întâmplat niciodată să greșești? Poate că te-ai grăbit și nu ți-ai dat seama de impactul cuvintelor tale ori al faptelor tale. Sau ai acționat egoist, cu bună știință, în vâltoarea emoțiilor, când – rănit și secătuit de puteri – instinctul tău de conservare ți-a șoptit că doar tu contezi. Iar apoi ai regretat. Măcinat, frământat, despărțit de tine însuți, dizolvat în acidul propriei conștiințe. Cât de prețioase sunt zâmbetul cald, mângâierea blândă, ochii în care citești “înțeleg, este în regulă, să uităm asta”. Astăzi, iartă-te și iartă.

forgive

Emoții arămii

toamna1

Toamna – pe o bancă în parc, pe înserat. Frigul mă învăluie dar dulceața serii mă binedispune și nu alunec în bacovian. Toamna  –  amintirea scăldată în soare a piersicilor din vie și a nucilor disputate cu vreo veveriță șireată, într-o copilărie îndepărtată…

Plonjez în prezent. Observ un bunic cu un nepoțel, plimbându-se absenți pe alee. Un amalgam de gânduri și emoții se revarsă din preaplinul interior, colecționar de poezie.  El –  în toamna vieții, alunecă agale în decorul autumnal, netulburat, împăcat cu ecoul zilei de ieri. Celălalt – un copil –  înflorește nestingherit de fiorul iernii care se apropie.

Doi bătrâni merg ținându-se de mână, plutind parcă în atemporal. În ochii lor se reflectă sclipirea unei veri de aur, în care el – tânăr și senin – o cere pe ea în căsătorie, iar ea – într-o rochiță cu boboci roșii – acceptă bucuroasă și oarecum stânjenită.

Patru copii joacă fotbal. Se împing și cad, țipă gonind cu energie ca și cum mâine nu ar exista. Cufundați în lumea în care nu există imposibil, nici nu observă cum noaptea se instalează deplin și răcoarea serii se transformă în frig. 

Taxiurile gonesc de cealaltă parte a parcului. Oamenii aleargă – spre mall, spre casă – aproape ignorând că se îndreaptă de fapt spre toamnă. Dar o toamnă frumoasă în care dulceața serii mă binedispune și nu alunec în bacovian, ci în sublimul verii în care mă aflu. 

Noapte de August

Munții, ca doi uriași încremeniți în timp, își dau mâna într-un pact știut doar de stele. Ego-ul pălește în fața cerului înstelat. Te simți mic, primit în audiență cu dorințele tale profund umane, culese de stele căzătoare care ieri încă sclipeau pe cerul nopții.

Ce e timpul oare?! Privind carul mare, te întrebi dacă stelele sale încă sunt. Sau doar își simulează existența deși s-au consumat demult. Poate acum, într-un alt colț de lume, alte gene le cuprind; poate mâine, una dintre ele va pecetlui un destin…Ghicindu-mi gândul, o stea căzătoare animează decorul indigo. Se topește de nicăieri înspre adâncul nopții, ca o picătură de rouă sorbită de un deșert însetat.

Greieri, freamăt de râu, un colț de lună agățat în vârf de munte, un gând cald care așează o fărâmă de sens în mâna mea. Sfârșit de vară. Zorii unei alte toamne…

33333

Portret de suflet

Ce sentiment ciudat… Să fii tu, conștient de conturul existenței tale, de conturul pașilor tăi desenați cu mult înainte de a fi umpluți. Să fii tu, cu gândurile tale – acest dar prețios, nepătruns de nimeni altcineva în afară de Creatorul tău, El însuși înconjurat de mister.

Prin ochii tăi răzbate scânteia unui spirit care te poartă și pe care îl porți. El păstrează încă ecoul frângerii de eternitate, duioșia întâlnirii cu tine, dorul de casă. 

Trăirile tale – o hartă încifrată pentru cei din jur, un râu limpede pentru tine. Sau, spre mirarea ta, invers. Visezi, renunți, speri. Te bucuri și devii ca un fulg purtat de vântul despletit al dimineții. Lumea este a ta și simți că ți-a fost dată în dar cu tot ce este în ea. Ai vrea să o cuprinzi.

Uimit, realizezi că puterea pe care o deții – de a zâmbi, de a-ți sprijini fruntea în palmă, de a-ți refuza un gând – îți este dată. Și nu știi de ce. De ce ție.

Fă-ți curaj să fii din nou copil!

Amintește-ți când, copil fiind, te încolăceai strâns de gâtul mamei. Apoi ai crescut, ai devenit conștient de vulnerabilitatea ta și ți-ai reprimat-o stânjenit de ecoul ei copilăresc. Ți-ai îngrădit emoțiile, încercând să te definești ca un om sigur pe el, independent, neatins de “dulcegării”. De parcă orice gest de afecțiune te împuținează, iar orice semn de tandrețe e o dovadă nepermisă de sentimentalism. Acum o îmbrățișezi mai rar pe mama sau poate deloc. O iubești. Dar o iubire subînțeleasă, rece, tăcută. Doar astfel de lucruri se știu, nu se spun

Nevoia de iubire, golurile pe care ai tăi nu au știu să le acopere – toate au rănit sufletul deschis al copilului, lipsit de scutul maturității, al înțelegerii depline, al iertării. Atunci când tatăl ți-a răspuns furios, iar mama a glumit pe seama lacrimilor tale de copil. Când micile tale preocupări, în care se oglindea inocența copilăriei, au făcut deliciul musafirilor. Luptând singur pe drumul inițiatic al adolescenței, nu te-au întrebat cum te simți. Iar apoi nu au știu cum să te cunoască – acel om nou, cu idei și năzuințe diferite de ale lor.

Amintiri care dor. Ai vrut doar să te salvezi și odată cu ele ai înghețat și bucuria, mângâierea blândă, zâmbetul cald – amintirile frumoase. Clipele în care tu și tatăl pregăteați în complicitate o surpriză de ziua mamei. Serile de vară în care stăteați la povești, iar tu ascultai absorbit vorbele “oamenilor mari”. Clătitele cu gem făcute de mama, pachețelul pentru școală pregătit cu grijă în fiecare dimineață. Sesiunile de gâdilat înainte să adormi. Strălucirea din ochii lor de fiecare dată când te întorceai din tabără.

Iubirea e imperfectă, ca un trandafir pe ale cărui petale se zăresc pete maronii, dar al cărui parfum îl deosebește de un trandafir criogenat – desăvârșit însă de neatins, rece, lipsit de mireasmă. Iartă. Iubește. Uneori doare. Însă doare mai puțin decât atunci când, după ani, realizezi că cei pe care i-ai prețuit s-au transformat în praf. Și tu, înțepenit în regatul de gheață, nu le-ai arătat. Iar atunci va fi târziu. Îmbrățișează-i, fă-ți curaj să fii din nou copil!