Credința din plasa bunicii

Mă uit la bunica. În purtarea ei se citește sfiala, buna-cuviință a omului de la țară, care nu știe decât de legea nescrisă a bunului simț. Așteptăm la notar. Stă în picioare de mult timp și frământă gânditoare o plasă. O rog să se așeze pe o bancă din apropiere. Refuză. Cum să se pună ea, femeie de 80 de ani, când uite, o altă doamnă (cu mult mai tânără) se învârte nehotărâtă lângă bancă. Insist. Se așează, ținând strâns plasa. De parcă în plasa cu pricina s-a concentrat tot sprijinul său, de parcă plasa îi cunoaște inima – ghemuită de fiecare dată când se depărtează de satul ei.

Din când în când exclamă cu un glas stins. E mirarea înăbușită a omului despărțit de modernitate, de sunetul iPhone-ului, de outfit-uri îndrăznețe, de agitația urbană. Pe vremea ei, îți alegeai un petic de pământ și era al tău dincolo de moarte. Acum, stă la coadă la notar pentru o taxă de succesiune pe “o criptă și o cruce mozaicată”. Modă nouă. De neînțeles. Intrăm. Notarul înșiră numele celor trecuți la cele veșnice cu răceala unei pietre funerare. Bunica lăcrimează…sunt toți ai ei. 

Zâmbesc…ceea ce ne-a rămas nu este o criptă, ci credința din plasa bunicii…ostenită dar neînfrântă. Însă asta notarul nu știe…

Dacă mâine ar fi ultima zi…

Probabil acest subiect îți dă fiori. Însă și tu și eu vom muri. Cândva. Într-un viitor îndepărtat. Uneori atât de îndepărtat încât pare că timpul rămas e infinit. Vom muri când ne vom fi săturat de viață, când vom fi ajuns noi înșine la concluzia că da, este destul. Când nu vom mai avea niciun vis restant sau când vom căpăta certitudinea că veșnicia nu este un mit. Dar până atunci avem vreme…

Murim în fiecare zi. Paradoxal însă, cu fiecare pagină trăită, se îndepărtează și epilogul. Amintește-ți cum atunci când aveai 18 ani, îți imaginai că bătrânețea începe la 40. Și cum la 30 de ani, ai împins subtil acest prag până la 60. Ne temem. Astfel, ne ancorăm frica în nădejde și nesiguranța în presupuneri. Nu acum, nu eu.

Se întâmplă ca dispariția subită a unui prieten, coleg sau părinte să ne cutremure. Atunci cadrul construit de mintea noastră se surpă. Timp de câteva zile medităm: viața e fragilă, neprevăzutul e suveran. Ne promitem ferm că stresul va fi evitat, vom dedica mai mult timp familiei, vom prioritiza sănătatea – mersul la sală, dieta, orele de somn. Dar apoi uitarea ne îmbată iar rutina ne împresoară. Ușor ușor, gândul că vom pieri intră iar în culisele minții noastre. Deși finalul rămâne cert, continuăm să credem că nimeni și nimic nu ne poate lipsi de un nou “mâine”. 

Însă dacă ai ști că mâine e ultima zi?… Orice conversație la care ai asistat absorbit ieri, ți s-ar părea acum banală. Ai privi cerul albastru și te-ai afunda în seninul său cu calmitatea celui care știe. Știe că e inutil să se opună. Și ai zâmbi. Poate ai strânge pe cineva de mână, iar asta te-ar face să crezi că totul a meritat. Nu ar mai conta nicio voce din fundal –  ai alunga-o indignat de limitarea ta din trecut, când ai trăit ca la ora de română: după dictare. Nu ar mai conta proiectul la care ai trudit 10 ore pe zi, într-un birou în care aerul condiționat era mereu pe contrasens. Sau casa la care ai lucrat atâția ani cu prețul vacanțelor ratate.

Te-ai gândi la Dumnezeu. Că poate chiar există. Și dacă există, oare cum o să te întâmpine? Te-ai gândi că o să-ți fie dor de aerul proaspăt al dimineții, de răcoarea serilor de mai, scăldate în dulceața teilor înfloriți. Că poate ar trebui să spui “te iubesc” cuiva. Ți-ai spune că este în regulă, ai fost doar un om, frustrările nu își mai au rostul. Sau te-ai gândi că totuși puteai să lupți mai mult pentru tine, nu doar pentru a susține șablonul procustian în care ți-ai îngrămădit viața. Că dacă ai fi știut, ai fi încercat tot ce ai amânat pe un “mâine” nedefinit. Anul sabatic. Cartea scrisă doar în mintea ta. Aurora boreală.

Dar nu este prea târziu. Deși nu pot să-ți promit, cel mai probabil mâine nu o să mori. Mâine vei avea timp să retușezi. Să-ți colorezi altfel existența, înlocuind griul năzuințelor abandonate cu turcoazul viselor împlinite. Prețuiește fiecare zi, amintește-ți de lucrurile care contează. Nu te teme, copil mare! Învață să trăiești și sfârșitul nu te va mai umple de frică – ci doar de recunoștință pentru călătoria minunată!

Rendez-vous peste milenii: Egiptul Antic

Londra. British Museum*. O durere de gât nu-mi dă pace. Am obosit, aș vrea să fiu acasă. O voce îmi spune “Dar ție îți place să călătorești!!” Îmi explic pe-ndelete: “Călătoriile sunt întâlniri cu tine însăți. Când tu întârzii să apari, călătoria devine un act mecanic. Iar tu ți-ai pierdut pentru o clipă prospețimea și entuziasmul copilului care explorează curios, căutând în fiecare experiență o pricină de introspecție, de a zburda printre ere, de a recompune eul disipat în timp și spațiu”. Adevărat. Încuviințez și încerc să îmi revin. Întâlnire cu Egiptul antic – un vis pe cale să se împlinească. Nerăbdare amestecată cu suflet presat de copil, ieșit de la naftalină. Cu dor de mine.

Pășesc rezervată. Inima îmi dă pe-afară – e semn că trebuie să scriu. Mă pierd, alunecând în timp, reîntorcându-mă la începuturi. Tresar, mintea îmi năvălește iar în prezent: “Hello!!” Un vizitator răspunde la telefon lângă mine. Pentru o clipă am crezut că un faraon îmi vorbește de pe celălalt mal al timpului…

faraon2Mă uit cu atenție. Îmi pare că ochii lor se mișcă discret, urmărind gloata naivă de vizitatori care îi ia drept artefacte, pietre antice fotografiate pentru posteritatea imediată, întregind patrimoniul virtual de pe Facebook.

Parcă simt vântul fierbinte al Saharei erodând obrajii lui Amenhotep IThutmose III are o seninătate sfidătoare, ca și când el știe demult tot ce eu încă nu îndrăznesc să întreb.

O mângâi cu privirea pe Sekhmet, la fel cum, în urmă cu mai bine de trei milenii, sculptorul și-a trecut mâna ultima dată peste trupul său proaspăt cioplit, curățând praful fin. Dincolo de milenii, Osiris tace, prădat de închinători, prăbușit în uitare. Rehuankh e rezervat. Brațele încrucișate într-un gest de respingere a tot ce va fi urmat, respingere a noastră, a unui prezent în care misterul hieroglifelor este înlocuit de kitsch-ul emoticoanelor.

Am un impuls real de a îmbrățișa statuia lui Senwosret III. Simt cu privirea piatra rece sub mâinile mele calde, umanitatea lui împietrită se împletește cu umanitatea mea de lut. E serios, un val de melancolie pe chipul său ca și când –  deși dur și impunător –  în sinea lui s-a predat timpului. Mă încearcă o apăsare…secolele mă strivesc, îmi fac nenumărate breșe în sensibilitate, lăsând să curgă un noian de emoții, de gânduri surprinse nud în folderul de Notes al iPhone-ului.

Doi lei tronează în mijlocul sălii. Ignorând mărginirea prezentului – o sală de muzeu din secolul 21 –  ei par a domni peste timp, cu botul strâns, încleștat ca într-o făgăduință că nimic nu îi va tulbura, nu le va smulge vreun răget de frustrare.

lion2

De cealaltă parte a galeriei, și totuși mult prea departe de Egipt, expoziția asiriană: vânătoare regală de lei. Împunși de săgeți, contorsionați, cu botul deschis, într-un urlet surd, dureros. Aici regii și leii nu se confundă ci se exclud, își dispută titlul de lider. Egiptenii se prezintă static, într-o poziție meditativă, de adorație în fața zeilor, emanând o eleganță a spiritului înălțat de ideea nemuririi. Asirienii sunt în mișcare, cu arcul în mână, chipuri identice, lipsite de expresie, angrenate în luptă, ignorând vădit gândul eternității.

Sarcofagul lui Merymose…cuvintele îmi pier. Statuia lui Khaemwaset poartă urmele timpului. Trupul său găunos e poate cea mai autentică analogie cu trupul pieritor, brăzdat de scarabei la adăpostul unui mormânt de piatră. Un capac de sarcofag în poziție verticală îmi dă fiori. Îl văd înclinându-se spre mine, acoperindu-mi întreaga ființă, ascunzându-mă în atemporal, în ținutul lui Amun Ra.

Sarcofagul de lemn al lui Montu. Mi-l imaginez ușor, ca și când lemnul ar fi secat în timp, ar fi devenit spongios, lipsit de substanță, păstrând aparențe înșelătoare, simulând plinătatea veșniciei. Pe margine, cleiul menit să unească cele două părți ale sale pare încă proaspăt. Timpul se comprimă – miros de rășină, incantații, un papirus rulat cu grijă. Poate cineva din viitor îmi simte chiar acum parfumul de trandafir și piper roz. Timpul – ce ironie fină…zâmbesc.

Penumbră. Totuși, într-un colț al sălii, mumia unui necunoscut e scăldată într-o lumină generoasă. Parcă pentru a compensa anonimatul său, gloria împinsă în obscuritate de un arheolog neputincios care nu a izbutit să îi redea identitatea. Un destin tăcut pentru totdeauna.

O placă din podea se mișcă sub greutatea pașilor mei. Tresar. Mă întreb dacă duce spre vreo galerie subterană ticsită cu statuete de aur și abanos, amulete și bijuterii. Poate faraonii de odinioară au adus cu sine obiectele funerare pentru confortul vieții de dincolo.

Culorile încă vii ale sarcofagelor contrastează puternic cu fragmentele pierdute ce invită imaginația să reîntregească piesa finală. Încăperea pare strâmtă iar multitudinea artefactelor te copleșește. Mă simt în minoritate. Eu și toți ceilalți vizitatori suntem mult prea mici în comparație cu ele. O senzație apăsătoare de inadecvare: am pătruns indiscret în intimitatea trecutului.

O mumie neacoperită, complet expusă, sfidător de îndrăzneață mă face să îmi pierd puterea…pălesc. Părul blond, unghiile striate, nasul cârn – fără îndoială că lipsa ei de viață mă tulbură. Deși încremenită în timp, rămâne un trup mutilat de el.

Atenția îmi slăbește și simt că în curând vizita mea se va apropia de sfârșit. Trăirile mă consumă, o somnolență mă cuprinde și aș vrea să dorm, să uit, să visez, să mă întâlnesc cu mine însămi, însuflețită de prospețime și imuabilitate în fața timpului. Vreau să ies, m-am închis, obiectele nu îmi mai vorbesc, sunt doar bucăți de piatră sau de lemn înșirate aievea. Umanitatea mă cere înapoi, mi-e foame. Prezentul mă revendică, e târziu.

 *Notă: British Museum – primul muzeu public din lume, fondat în 1753, adăpostește cea mai mare colecție de antichități egiptene, după muzeul din Cairo. Intrare liberă 🙂

Ți-ai sunat bunica azi?

O nouă dimineaţă, alergarea începe. Deadline-uri, un prânz pe fugă, câteva like-uri pe Facebook, un articol cu noile isprăvi din politică. Sală, shopping, un ceai cu prietenii. A mai trecut o zi. Agasată de banalităţi, mintea ta dă replay la câteva scene: colega de la marketing care te-a scos din sărite; şedinţa neproductivă de azi; concertul pentru care ai luat bilete… Mâine e la fel. Şi poimâine…

Undeva, împărţind acelaşi răsărit, dar la zeci de kilometri distanţă şi ani lumină în gând, într-o linişte întreruptă doar de pocnitul lemnelor în vatra veche, e bunica. Ziua decurge lin, pendulând între grijile gospodăriei şi gândul la ai ei. Nu cunoaşte pripa, nici frenezia din trafic. Pentru tine timpul curge repede, se comprimă. Dar pentru ea, deşi a rămas din ce în ce mai puţin pe mosor, timpul are răbdare. Noaptea nu mai are somn, iar ziua trece încet, fără grabă, sub îngăduinţa unui cer pe care tu nu ai timp să îl priveşti.

Încă o zi în care ai exilat-o în copilăria ta, departe de prezentul agitat. Cu toate frământările cotidiene, abia dacă te mai gândeşti la tine, cu atât mai puţin la bunica. Nu are email şi nici cont de Skype sau Facebook, altfel poate i-ai observa status-ul şi ai înţelege că te aşteaptă. O vizitezi, ce-i drept, în vacanţe…câteva ore sau zile pe an. Destul de des ai spune, nu-i aşa? Dacă va mai fi aici câţiva ani, ţi-ar mai rămâne de fapt doar câteva zile, poate săptămâni, alături de ea… 

Vizitează-ţi bunica, sun-o din când în când. Merită atenţia ta mai mult decât şedinţa, selfie-urile sau colega de la marketing. Ascultă-i vocea blândă care odinioară îţi citea poveşti învăţându-te să visezi, să înfrunţi lumea fără teamă, întocmai ca eroii din basme. În câţiva ani, bunica va fi o amintire ancorată în raze de soare. Preţuieşte-o, spune-i despre tine, asigur-o că eşti bine, că ai mâncat consistent, nu doar salata aia care îţi place tie…Împărtăşeşte-i bucuriile tale, dăruieşte-i din timpul tău, înseninează-i ziua. 

Muzica: Ce ne învaţă arta sublimă?

Ritmurile sincopate, complice ale jazz-ului; vibrato-ul răvăşitor al unei viori; ecoul seducător al picăturilor de rouă sărutând cristalinul azuriu al mării (pianul); dialogul aluziv dintre acordurile unei chitare; emoţia unei voci în care s-au contopit afectele universale, rezonând în funcţie de structura particulară a auditorului… Muzica! Cea mai vie, cea mai intensă, cea mai efuzivă dintre arte.

Muzica este dovada incontestabilă că Dumnezeu şi-a dorit desăvârşirea pentru noi. Prin muzică are loc decantarea a tot ce este pur, profund, real în noi, fiind propulsaţi pe culmile sublimului, dincolo de tot ce este alterat, superficial, banal. Prin muzică arzi regenerându-te, atingi cu sufletul infinitul, dansând printre emoţii, dincolo de cortina telurică, dincolo de timp, gustând din chintesenţa lui “a fi”.

Muzica ne arată că perfecţiunea poate fi creată de mâini imperfecte, că atemporalul coexistă cu splendida curgere a notelor, că dintr-un adânc pe care nici nu ştiai că îl ai răzbate o emoţie autentică, expansivă. Prin muzică avem acces la abisul interior, depozitar al sensibilităţii ultime, fiind confruntaţi  cu propria intimitate, cu o amintire rătăcită, cu un dor neştiut, cu strălucirea unei clipe de poveste.

Prin muzică este redefinit conceptul de adecvare. “Conform normei” devine “conform tempo-ului”. Spiritul însuşi se revarsă peste conturul trupului căutând energic să-şi găsească expresie dincolo de graniţele albiei sale, să se manifeste eliberat de orice limitări profane. Uneori o face prin dans, pictând în aer, prin tuşe sacadate sau fluide, prelungiri ale vibraţiei interioare dictate de ritm; alteori o face printr-o contopire lăuntrică, discretă cu dumnezeirea. Sunetele se succed graţios, topindu-se unele în altele, pe măsură ce abisul originar din noi este umplut de înaltul divin.

Muzica – un şal de mătase alunecând pe o piele diafană, proaspăt scăldată în petale de trandafir. Un impuls. O dorinţă. Un vârtej. O imagine irizantă. Un zbor sublim. O lacrimă însetată de un surâs. Un foc de artificii în străfundul sinelui. O întâlnire cu Dumnezeu.  Căci dacă la atingerea unui geniu ia naştere un ritm viu, pulsând într-o bucată de lemn şi câteva coarde, de ce ne-ar fi greu să credem că o fiinţă de o sensibilitate uluitoare a fost plămădită din ţărână, la atingerea Creatorului?

Spice up your life by daring to love it

Such an amazing feeling to fall in love with life and send out warmth through your smile and words, mesmerizing people with that blissful mood. Have you noticed? Every time you are depressed, nobody seems to give a damn, which makes you fall deeper into self-pity and despair. Yet once you find your glow again, relishing every second, you start rebuilding the social synapses around you. Friends and colleagues enjoy your presence as if everybody wanted to catch this ‘virus’. A virus which, paradoxically, heals. An antidote to an uncherished and spiritless life spent in a hamster wheel.

When you’re in love with life, you are free, radiant, displaying vibrant youth despite your age. You sink avidly into the present and get the best out of it, chasing your dreams wholeheartedly. Having solved your own puzzle, you listen selflessly to others, showing genuine kindness. All your relationships flow smoothly. Your mood is no longer a response, it is the trigger. You become the mood-setter, bypassing negativity even though it revolves all around you. But before you say: “come on, drop the slushy preaching”, let’s get to the point: How do you fall in love with life?

Start with acknowledging yourself. Yes, become aware that You exist. Not “you” – the devoted mother, the (dis)loyal spouse, the successful entrepreneur…No. You: the ageless spirit, the meaningful smile, the unique person mastering these unique thoughts and living this God-given life. You, with your fears that make you human. With your vulnerable sides, with your childish denial of everything you don’t like about you, with your little sins criticized in others but which comfortably find home in yourself. You. With everything you’ve ever felt, with your crazy mind which is the master of paradox, with your vibrant heart every time you hear your favorite song at the radio, with your own truth.

Once you make peace with yourself and achieve self-worth, you spill a serene tenderness over the whole world, including the background where your life unfolds. And this comes back multiplied – like a returning boomerang. It’s said you shall love your neighbor as you love yourself. Yet love, in all its forms, is nothing more than a reflection of love for the inner self and for its Creator. Imagine a big lightbulb within. Everything you see, feel and encounter on your path is entirely dependent on how far that light can go. A Japanese proverb says the sun doesn’t know who is right or wrong, it just shines and gives light to all. So reclaim your spark and let it shine onto others!

And if you still think that love is just a cliché or a generic term which makes you roll your eyes, feel free to replace it with refreshed joy, sheer enthusiasm, openness to enjoy the little things around you, detachment from any negative trifle, inner balance, authenticity, strength to overcome any obstacle, childlike faith that moves mountains. It’s the spice that gives flavor to your life. So start loving your life and live it to the fullest!

Crâmpei de gând autumnal

Lăsatul serii mi s-a părut mereu tainic, cu atât mai mult toamna, când poezia răzbate la suprafaţa sufletului, printre miile de emoţii prăfuite de care aproape că uitasem. Dacă există un sens, acesta este revelat fără îndoială toamna, la ceas de seară, într-un dialect sublim:  O culoare, o melancolie, un surâs, o mirare, un simţământ profund, vibrant. 

Întunericul se răspândeşte ca o cerneală picurată de o mână invizibilă, întinând zarea cu nuanţe de indigo. Aerul rece, impregnat cu nostalgia zilei, poartă ceva ancestral, ceva atât de adânc încât reverberează în străfundul sinelui ca un imn cântat de însuşi Dumnezeu. Pierderea şi recunoştinţa, angoasa şi liniştea se împletesc blând, iar în mine se naşte un dor nebun de a îmbrăţişa copacii, mângâindu-i pentru iubirea destrămată dintre ramuri şi frunze.  

În câteva săptămâni parcul va fi demascat complet, copacii revelându-şi cicatricele scrijelite din prea multă dragoste sau durere. Scoarţa lor – vestigiu viu al unor veri îndepărtate – respiră o sărăcie demnă, paradoxală într-un anotimp al bogăţiei. Goi şi oneşti, doi arţari se profilează pe linia orizontului ca nişte rădăcini întinse spre cer. Iar fiecare frunză stinsă pe alee îmi pare un vis dansat de vânt, mânat sub o talpă hotărâtă în căutarea naivă a împlinirii. 

E frig. Nu într-atât de frig încât să mă incomodeze; suficient să mă menţină în alertă, să îmi simt degetele ţinute strâns în încleştarea Toamnei al cărei surâs se aude parcă şăgalnic, dincolo de cortina nopţii. Frunzele îngălbenesc încet şi e pace. Lătratul unui câine, ţipetele copiilor căţărându-se într-un copac, toate adâncesc parcă prăpastia dintre lumea lor şi lumea mea – restrânsă pe o bancă, sub coroana unui castan ce se arcuieşte graţios ca un abajur arămiu în a cărui intimitate eu şi Toamna ţesem poveşti.

Târziu, oamenii se retrag către case, iar parcul rămâne în compania inefabilului. O adiere jucăuşă se pierde printre frunzele poleite ca o aluzie neînteleasă. Probabil, noaptea, la rândul lor copacii îşi împărtăşesc unii altora poveştile nespuse, citite pe chipul nostru în timpul zilei.

Cum să îmbătrânim frumos

Am crezut întotdeauna că apropierea de vârsta senectuţii aduce cu sine vindecarea de răutate şi alte imperfecţiuni care, la drept vorbind, pot fi justificate în contextul tinereţii. Cumva o îmbătrânire a trupului echivalează cu înzdrăvenirea spiritului care se scutură de egoism, frustrări, falsitate…încreţirea frunţii vine la pachet cu descreţirea sufletului, cu o relaxare tămăduitoare, o împăcare cu viaţa, o armonie dată de înţelegerea superioară a zădărniciei acestor hibe nu doar în raportul nostru cu ceilalţi, dar şi vis-à-vis de noi înşine. La bătrâneţe avem bun simţ, răgaz, nobleţe. Lipsa de scrupule nu mai poate fi justificată în contextul ascensiunii profesionale. Impulsivitatea nu mai este o scuză a dominaţiei simţurilor, care – uşor, uşor – se domolesc şi ele odată cu vârsta. Egocentrismul este înlocuit cu blândeţe radiantă şi generozitate, cultivate cu măiestrie de-alungul timpului, în relaţiile cu copiii şi mai apoi cu nepoţii. Poate că ne pierdem precizia, iar memoria ne joacă feste uneori, dar devenim mai autentici, mai destinşi – eliberaţi de masca socială menită să impresioneze. Şi nu, în accepţiunea mea, nu trebuie să fi avut o viaţă mirifică pentru a îmbătrâni frumos. Împietrirea sufletului nu este direct proporţională cu duritatea experieţelor trăite şi nici dependentă de valoarea punctului de pensie.

Desigur, vestita piramidă a lui Maslow nu îşi pierde actualitatea nici la bătrâneţe. Poate veţi spune deci că acest raţionament – al omului care pe măsură ce se împuţinează fizic îşi condensează esenţa şi îşi purifică spiritul – este valabil cu precădere pe fondul îndeplinirii nevoilor de bază: nu poţi să fii zen, dacă nu ai bani pentru medicamente sau dacă te încălzeşti la flacăra aragazului. Posibil. Cu toate că tocmai aceştia ne dau o veritabilă lecţie de viaţă.

A accepta însă într-un sens mai larg asocierea bătrâneţii cu viciile de caracter, ar însemna să accept şi că adolescenţa şi sihăstria se întovărăşesc în mod frecvent. Cu atât mai mult, mă încearcă o stare de perplexitate de fiecare dată când teoria mea este demontată fără menajamente de vreun ipochimen cu părul sur.

Am întâlnit în cea mai recentă călătorie cu trenul, un domn – de altfel cu aspect plăcut, aparent respectabil – care îi adresează nonşalant următoarea întrebare unei domnişoare şi însoţitorului ei canin: “Ce caută mizeria asta aici, are bilet?” Deunăzi, în tramvai, o doamnă cu o vârstă onorabilă şi foarte locvace, mai să dărâme în grabă ei mămica ce se ostenea să coboare căruciorul la staţia respectivă. Sau bătrânica pe care am ajutat-o să coboare din tren: înfăţişare bonomă, luminoasă şi destul de bine ancorată în realitate. Îmi povesteşte cum vremea nefavorabilă a împiedicat-o să îi fie alături fratelui ei în ultima lui călătorie. Mă intristez…apoi, la auzul replicii ei: “oricum nu ne-am văzut din ’90. Eh, asta e…a murit, să fie sănătos!”, zâmbesc încurcată şi mă consolez cu ideea că se prea poate să confund insensibilitatea cu umorul caragialesc.

Continui să cred că viaţa are un scop, iar atingerea acestuia se măsoară şi prin nivelul de eleganţă morală dovedit la bătrâneţe, prin licărirea zglobie din ochii mici, prin surâsul blajin ce poartă amprenta timpului trecut cu folos. Să învăţam deci să îmbătrânim frumos.