România demascată: Între comedie şi dramă

În gară. Un agent de curățenie poartă masca în mod corect, deși este în aer liber. Se apropie parcă jenată ea însăși de mesajul pe care mi-l transmite: trenul are întârziere trei ore. Îi mulțumesc oarecum amuzată de situație – desigur că sistemul electronic de informare nu funcționează. O fi ajuns la ATI, mă gândesc…

Fast forward trei ore. Urc în tren. Un controlor de bilete presupune imediat că sunt în vagonul greșit și mă invită politicos să merg în vagonul următor, la clasa a doua. Îi spun că am bilet la clasa întâi. Sau, cum s-a dovedit ulterior, bilet la teatru în primul rând.

În fața mea, o doamnă trecută bine de prima tinerețe poartă masca în dulcele stil clasic: doar pe buze. Putea fi mai rău – mai nou se poartă masca la cot. Are sens: masca la cot și sutienul la fese. Deloc bizar. Din când în când, renunță complet la mască pentru a vorbi la telefon. Pe vremea gripei spaniole se vindeau măștile perforate pentru fumători. Acum așteptăm măștile cu fermoar pentru vorbit.

Un intelectual citește cufundat în știință o carte destul de stufoasă. Fără dubiu, Kafka e mai interesant decât Monitorul Oficial. Nu are mască nici la cot. Îi captez privirea pentru câteva clipe. Apoi, îi fac o demonstrație întocmai ca o stewardesă profesionistă: dau jos masca și – cu gesturi largi, didactice – o pun la loc, privind țintă ipochimenul nemascat. Acesta se foiește deranjat și încleștează maxilarul de parcă s-ar teme să nu-i țâșnească printre dinți vreo mască regurgitată. Apoi privește pe geam, cu resemnarea celui care alege să doneze un rinichi decât să poarte, fie și de formă, masca.

Un alt personaj patrulează prin vagon în sus și-n jos, enervat. Nu înțeleg cum dar în secunda următoare se iscă un balamuc tipic românesc. O doamnă țipă frenetic, invitând seniorul să spele toaleta trenului, dacă tot se plimbă fără folos și fără mască. Femeia îi explică pe un ton de soprană că are acasă o mamă de 80 de ani și că nu dorește să își asume niciun risc. Domnul excelează prin eleganța răspunsului și începe să arunce cu vituperații: oricum e proastă, stă pe două locuri (de nepermis într-un vagon pe jumătate gol) și dacă se teme de virus, atunci să coboare la prima; sau să meargă cu elicopterul. Sâc.

Poate vă întrebați unde sunt nașii? Pe rândul din spate. Asistă în tăcere. Și cu masca pe bărbie, desigur. Apoi, se prind și ei în horă și încep să se amuze pe seama doamnei stresate de virus. Mă întorc și îi întreb de ce nu le amintesc tuturor călătorilor să poarte masca; îmi răspund că le e jenă să le mai ceară ceva acum când trenul are întârziere. Traduc mesajul: Dacă statul ne arată degetul mijlociu, atunci ni-l putem arăta și unii altora. Educația prin exemplu.

Dincolo de notele comice, suntem noi, cei demascați de COVID. Acum, când masca a devenit blazonul bunului simț, e atât de simplu să ne recunoaștem. Cel care nu poartă masca e cel care nu respectă nici regulile de circulație în trafic. E cel care trece pe lângă tine la coadă la Carrefour, motivând că nu are multe produse (“multe” în comparație cu patronul de butic care cumpără en gros). E cel care nu merge la vot pentru că nu crede în schimbare, mai ales în lipsa vreunei pomeni electorale. La fel ca demascatul ce nu crede în COVID, dar care ar deveni șef de campanie dacă l-ar plăti Bill Gheiț cu zahăr și făină (sau cu iPods și Smart Watches, după caz).

Dacă până acum prostia mai avea o tentă inofensivă, de acum nu o mai are. Revin la concluzia pe care o postam într-un articol în martie: adevăratul virus nu e din China, ci e de-al nostru. COVID nu ne va decima dar prostia da. Izolați în bula noastră, înconjurați de oameni cu aceleași valori, ne simțim în siguranță. Dar România reală e dureroasă. E cangrenată de nepăsare, de mizerie, de lipsa de respect pentru celălalt. Și mai devreme sau mai târziu ne vom lovi toți de ea. Într-o călătorie cu trenul, în spital, într-o sală de așteptare, în trafic, la un ghișeu.

Alege să fii altfel. Arată că-ți pasă. Respectă legea. Poartă masca în mod corect.

Notă: Poți sesiza încălcarea normelor de protecție sanitară, inclusiv cazurile în care masca nu este purtată în spațiile închise, apelând Telverde (0800.800.165).

Scrisoare deschisă către medici

Vă scrie un pacient din tribul Millennials, generație catalogată ca fiind iresponsabilă, leneșă și narcisistă. Generația lui Mark Zuckerberg, Lady Gaga și Justin Bieber. Generația cu 4 reprezentanți în top 10 cei mai căutați infractori de FBI. Generația lui Ionuț Budișteanu, Malala Yousafzai și Joy Wolfram. Generalizarea nu își are deci rostul. Nici în ceea ce privește generația noastră, nici în ceea ce privește experiența subsemnatei cu cadrele medicale care au inspirat mesajul de mai jos.

Înțeleg că ați studiat asiduu 6 ani de facultate. Înțeleg că ați muncit din greu și că aveți o responsabilitate colosală față de noi, față de Dumnezeu, față de Apolo, Esculap, Higea și Panacea. După 6 ani în care ați citit cu migală atlase de anatomie și tratate, urmează alți 3-6 ani de rezidențiat, în funcție de specializare. Înțeleg că poate când foști colegi de liceu promovau pe poziții manageriale de top, dvs. erați de gardă, cu stetoscopul și termosul de cafea la purtător. Înțeleg că poate atunci când prietenii vă povesteau despre vacanța exotică, dvs. învățați pentru examenul de specialitate, întrerupți de vreun gând fulgerător legat de primul pacient pierdut la urgențe.

Înțeleg și că, în timp, cea mai nobilă artă duce la o oarecare desensibilizare. E normal – nu te poți eroda emoțional cu fiecare caz. Cu timpul, probabil capeți o oarecare imunitate și înveți să te hrănești cu o doză sănătoasă de detașare. Trebuie să fii puternic, echilibrat, sigur pe tine. Ce nu înțeleg este cum uneori această desensibilizare depășește linia fină și devine aroganță, pasivitate, incompetență, lipsă totală de empatie.

Nevrednicia pacientului asigurat – limpede după primul „bună ziua“

Mi se întâmplă frecvent să intru în cabinetul dvs. și să fiu tratată ca o procariotă infimă. Eoni pare că ne despart, deși ADN-ul nostru este similar în proporție de 99.9%. Îmi aduc aminte când mi-a sunat telefonul în timpul unei consultații. Domnule doctor – ați țipat isteric, acuzându-mă de lipsă de bun simț și oferindu-mi o teorie mai lungă decât consultația, ce m-a făcut să lăcrimez. Poate că un comentariu (îndreptățit, de altfel) precum “vă rog să închideți telefonul” ar fi fost de ajuns și mai potrivit pentru “folosul și buna stare a bolnavilor” (Jurământul lui Hipocrate).

Un alt medic a vorbit la telefon pe tot parcursul consultației – după o vreme, mi-a făcut semn să ies, vădit deranjat de faptul că așteptam să încheie conversația. Diagnosticul a fost o glumă, așa cum s-a dovedit mai târziu. Alt medic, în spiritul abordării paliative, mi-a spus senin că nu știe ce am. Însă dacă aflu, să îi dau un telefon întrucât ar fi curios să se dumirească. O altă doamnă, pensionată între timp, m-a lămurit ferm că a acceptat să mă vadă doar datorită colegei care eliberase biletul de trimitere. Nevrednicia mea, și probabil a altor pacienți (care au calitatea de asigurat CNAS), era limpede după primul „bună ziua“.

În cea mai recentă interacțiune, v-am întrebat politicos despre o anumită afecțiune și mi-ați răspuns că nu există acest termen. Citisem despre el într-un articol de specialitate citat de 116 ori. M-ați întrebat impertinent dacă am aflat despre acesta “pe net, cu google translate”. Internetul nu este un virus de care trebuie să vă feriți – nici dvs., nici noi. Nu mă cunoașteți, astfel că vă rog să nu faceți presupuneri legate de abilitatea mea de a filtra informații, de a citi într-o altă limbă ori de a verifica o informație din mai multe surse. Nu presupuneți că sufăr de idioțenie cum nici eu nu presupun din start că sunteți incompetent(ă). Dacă aș face-o, nu aș mai intra în cabinetul dvs., ci aș aștepta resemnată concluzia providenței.

Nu presupuneți că atunci când “citim pe net”, înseamnă că navigăm pe primul forum și ne iluminăm din comentariile lui Dorel. Poate că nu am studiat medicina, dar avem alte meserii. Și poate suntem serioși. Și cât de cât inteligenți. Și poate știm să căutăm, ce să citim, din câte surse, în ce limbă. Poate că nu folosim google translate.

Nu înțeleg de ce vă irită când cineva pare să fi citit despre afecțiunea pe care o are sau crede că o are. Poate pentru că aveți pacienți care suferă de ipohondrie sau anxietate. Sau poate pentru că ați întâlnit pacienți care au pus în aplicare cu sfințenie leacurile mirifice ale lui Dorel, făcându-vă să vă minunați. Chiar și așa, vă rog nu generalizați, la fel cum nici noi nu generalizăm spunând că toți medicii le dau foc pacienților pe masa de operație.

Colaborarea medic-pacient: vitală când miza e viața noastră

Eu nu sunt programator însă lucrez uneori cu programatori. Sunt concepte pe care le folosesc zi de zi chiar dacă nu le-am studiat formal în școală. Oare cum ar fi dacă într-o zi, unul dintre colegi mi-ar spune că nu colaborează cu mine întrucât nu am diplomă de specialitate?

Fără îndoială sunteți clientul unei bănci. Oare nu vă informați niciodată înainte de a solicita un credit sau de a deschide un cont de economii? Nu citiți despre condițiile de rambursare anticipată a împrumutului? Sau despre cum se calculează rata dobânzii? Sigur că o faceți. Bineînțeles că ajutorul unui consultant bancar este esențial. Însă nu înseamnă că nu vă documentați cu atenție. Dacă faceți acest demers legat de bani, noi oare de ce să nu procedăm la fel când miza e viața noastră? De ce să nu ne informăm, de ce să nu citim? De ce nu putem avea o conversație deschisă, de ce nu vă entuziasmează când întâlniți oameni care pun întrebări? Credeam că cei pasionați de munca lor adoră să întrezărească în alți oameni un sâmbure similar de interes.

Vă rog să nu luați orice inițiativă de informare drept o dovadă de scepticism la adresa dvs. Mai mult, vă rog să nu luați orice urmă de scepticism drept un afront la adresa dvs. Oare nu ați avut colegi în facultate care nu erau la fel de dedicați? Mediocritatea e ca un cancer – nu distinge. Există și medici incompetenți la fel cum există și contabili, avocați, economiști sau manageri incompetenți. Diferența stă însă în costul de oportunitate: viața unuia dintre noi. Astfel, nu ne permitem să nu ne informăm, să nu întrebăm, să nu plecăm lămuriți după o consultație.

Uneori mi-ați transmis dezamăgire și deznădejde. Pentru că încă mai cred. Pentru că de fiecare dată când intru în cabinetul dvs., mă aștept să întâlnesc o persoană capabilă, deschisă să îmi răspundă la întrebări, interesată să găsim împreună un răspuns. Știu că poate consultați zeci de pacienți pe zi, fără pauze. Și mai știu că ați rămas în România – și pentru asta vă mulțumim. Însă nu putem trece cu vederea indiferența sau incompetența. Pentru că ucid, la propriu.

Mulțumesc medicilor care mi-au arătat că standardele mele reprezintă pur și simplu normalitatea. Mulțumesc medicilor pentru care “atenția” din plic este întâmpinată cu un NU categoric. Mulțumesc medicilor care pun o fărâmă de suflet în fiecare întâlnire. Pentru voi ceilalți: încă mai sper să vă regenerați valorile și să vă vindecați metehnele. Convalescență ușoară!

lili1

Stima noastră şi mândria, Dragnea, Firea şi cu Lia!

Mai devreme, pe Antena 3 (intenţionat am dat, să experimentez apogeul inepţiei), un domn chel cu logoree şi lipsit de dicţie, cu atitudine de doboş greţos, (nu degeaba îl cheamă Codrin, îl bănuiesc că la bază e de meserie cofetar asociat la Codrina ;-)) afirmă cu emfază că Cioloş a făcut gaură în buget nu de 10 miliarde, ci de 14. Mai mult, tehnocraţii au falsificat deficitul bugetar, au golit trezoreria! Desigur, însuşi Iohannis a “băgat mâna în buzunarul românilor”! Pe când domnul Dragnea, acest Van Damme susţinut de toată şleata lui Mihai Gâzea, luptă pentru dreptate şi adevăr, pentru aplicarea programului de guvernare întocmai cum a promis, în ciuda moştenirii păguboase.

Dacă n-am avut de lucru, am citit şi programul de guvernare. Să vedem deci:

Ne luminăm de la pagina a doua care se axează pe „implementarea principiului egalității de șanse în educație, îmbunătățirea performanțeloreducaționale”. Egalitate de şanse, corect. Să nu discriminăm. Poţi să fii director de şcoală şi dacă pici bacul şi scrii „performanțelor educaționale” într-un cuvânt.

Mai mult, “educaţia trebuie să fie captivantă, continuă şi coerentă”. Cred că domnul Dragnea a rămas captivat de prea multă gramatică, întrucât la partea cu exploatarea forestieră, coerenţa e admirabilă, dar lipseşte cu desăvârşire:

“O exploatare durabilă a pădurilor este esenţială în lupta împotriva schimbărilor climatice […]. Dacă nu folosim, vom folosi beton, oţel şi combustibili fosili, cu amprente ecologice mult mai mari.” Dacă nu folosim ce? Cum? Huh? Mai uşor cu apa plată că dăunează!

Tot la partea de coerenţă, vine să ne lămurească şi capitolul intitulat părinteşte “încurajare”:

“Pentru a încuraja dezvoltarea sectorului IT&C, a fost eliminat impozitul pe venitul IT- ştilor cu studii superioare. Această măsură, împreună cu o creştere economică susţinută a României, a făcut ca, în ultimii 2 ani, ponderea în PIB a sectorului IT din România să o depăşească pe cea a agriculturii […].”

Cei doi neuroni PSD-işti au divorţat se pare. Astfel se explică şi faptul că susţinem domeniul IT dar a fost eliminată plafonarea contribuţiilor la asigurările sociale şi la cele de sănătate. Ce să vezi, această măsură afectează negativ tocmai angajaţii din sectorul IT!

Dar noi să fim sănătoşi. Măcar avem premier bănăţean! Desigur, bănăţean numai cu numele, pentru că în fond e teleormănean neaoş. De ce? Întrucât nu contează cât de angelică e prima păpuşă Matrioşka, dacă în ea se ascunde un mic drac(nea)!

Vorba aia: Stima noastră şi mândria, Dragnea, Firea şi cu Lia! Că doar vreo 3-4 milioane de români i-au votat. Bine că morţii doar votează dar nu au drept de a candida. Altfel, ne-am fi trezit guvernaţi de Ceaşcă. Votanţi ar fi avut – câteva milioane.

P.S. În acest context, nu e de mirare că ieri, căutând pe un site “România”, am fost întrebată “Did you mean Somalia?”

pozad

Dumnezeu şi stilul vintage

A trecut şi Paştele. Ne revenim după bombele calorice menite să testeze anduranţa colecistului şi mesajele pascale încărcate de “lumina invierii” care a fost pusă în slujba noastră, pentru a distribui celor apropiaţi cele necesare: pace, sănătate, bucurie etc. De acum până la Crăciun, lumina va sta însă pe tuşă, iar Dumnezeu va fi menţionat ocazional. Într-o dezbatere despre Catedrala Mântuirii Neamului sau atunci când vreun rapsod dă în vileag pe youtube preferinţele lui Dumnezeu în materie de arhitectură – spaţii mici din lemn sau beton armat şi rigips.

Suntem un popor eminamente creştin şi totuşi ne-am înstrăinat de Dumnezeu. Poate şi pentru că există o aparentă incompatibilitate în asocierea lui Dumnezeu cu modernitatea, cu alergarea cotidiană. Un pasaj din Biblie citit de pe Kindle îţi poate lăsa impresia de neconcordanţă flagrantă. Un gând despre veşnicie între două meeting-uri pare a fi deplasat, iar identificarea lui Dumnezeu cu Isus cel puţin demodată în contextul proliferării curentelor spirituale moderne. Astfel că am încercat să armonizăm lucurile în felul nostru: petrecem Crăciunul în club şi Învierea pe plajă. Participăm la webinarii şi meditaţii online, credem în New Age, iluminare şi ritualuri incaşe.

Mai mult, există o fisură chiar şi la nivel de limbaj. Cuvintele din câmpul lexical al credinţei sunt cuvinte vechi, cu o muzicalitate tradiţională (mântuire, har, nelegiuire), iar utilizarea lor îţi poate lăsa impresia de inadecvare în contextul în care vocabularul nostru este dominat de neologisme. Aceeaşi inadecvare dintre un gramofon şi un sistem audio Hi-Fi, ai spune. Acum ucenicii au devenit follower-i, Dumnezeu a devenit Sursă, iar Învierea o metaforă. Originalul este înlocuit cu o reinterpretare cool.

Nu întâmplător Blaga a spus că “veşnicia s-a născut la sat” şi tot la sat se “vindecă setea de mântuire.” Departe de freamătul cotidian, de gadget-uri şi deadline-uri, pe fondul vulnerabilităţii în faţa naturii maiestuoase, credinţa în Dumnezeu capătă nuanţe autentice. La sat, timpul are răbdare. La sat, rugăciunea se face în tihnă, neîntreruptă de ringtone-ul unui iPhone sau de reclame despre realizarea sinelui. La sat, Dumnezeu domneşte nu doar de sărbători, ci şi între Paşte şi Crăciun.

Desigur, din fericire trăim într-o lume guvernată de libertatea de expresie şi de alegere. Şi totuşi, se observă o oarecare lipsă de consecvenţă: 90% dintre noi ne declarăm creştini, dar credem horoscopul mai mult decât Scriptura. Îi reproşăm lui Dumnezeu că nu mai face miracole, dar etichetăm orice potenţială minune drept o “făcătură.” Suntem adepţii maeştrilor spirituali moderni, dar la cel mai mic impas strigăm “Doamne ajută!”

Oare cum am reacţiona dacă Dumnezeu ni s-ar face cunoscut fizic? Cum ar fi dacă povestea lui Bruce Almighty sau a lui Evan Almighty ar fi reală? Cum ar fi dacă măcar în numele curentului vintage, Biblia ar reveni în trend şi Proverbele lui Solomn ar înlocui citatele internauţilor?

lal