România demascată: Între comedie şi dramă

În gară. Un agent de curățenie poartă masca în mod corect, deși este în aer liber. Se apropie parcă jenată ea însăși de mesajul pe care mi-l transmite: trenul are întârziere trei ore. Îi mulțumesc oarecum amuzată de situație – desigur că sistemul electronic de informare nu funcționează. O fi ajuns la ATI, mă gândesc…

Fast forward trei ore. Urc în tren. Un controlor de bilete presupune imediat că sunt în vagonul greșit și mă invită politicos să merg în vagonul următor, la clasa a doua. Îi spun că am bilet la clasa întâi. Sau, cum s-a dovedit ulterior, bilet la teatru în primul rând.

În fața mea, o doamnă trecută bine de prima tinerețe poartă masca în dulcele stil clasic: doar pe buze. Putea fi mai rău – mai nou se poartă masca la cot. Are sens: masca la cot și sutienul la fese. Deloc bizar. Din când în când, renunță complet la mască pentru a vorbi la telefon. Pe vremea gripei spaniole se vindeau măștile perforate pentru fumători. Acum așteptăm măștile cu fermoar pentru vorbit.

Un intelectual citește cufundat în știință o carte destul de stufoasă. Fără dubiu, Kafka e mai interesant decât Monitorul Oficial. Nu are mască nici la cot. Îi captez privirea pentru câteva clipe. Apoi, îi fac o demonstrație întocmai ca o stewardesă profesionistă: dau jos masca și – cu gesturi largi, didactice – o pun la loc, privind țintă ipochimenul nemascat. Acesta se foiește deranjat și încleștează maxilarul de parcă s-ar teme să nu-i țâșnească printre dinți vreo mască regurgitată. Apoi privește pe geam, cu resemnarea celui care alege să doneze un rinichi decât să poarte, fie și de formă, masca.

Un alt personaj patrulează prin vagon în sus și-n jos, enervat. Nu înțeleg cum dar în secunda următoare se iscă un balamuc tipic românesc. O doamnă țipă frenetic, invitând seniorul să spele toaleta trenului, dacă tot se plimbă fără folos și fără mască. Femeia îi explică pe un ton de soprană că are acasă o mamă de 80 de ani și că nu dorește să își asume niciun risc. Domnul excelează prin eleganța răspunsului și începe să arunce cu vituperații: oricum e proastă, stă pe două locuri (de nepermis într-un vagon pe jumătate gol) și dacă se teme de virus, atunci să coboare la prima; sau să meargă cu elicopterul. Sâc.

Poate vă întrebați unde sunt nașii? Pe rândul din spate. Asistă în tăcere. Și cu masca pe bărbie, desigur. Apoi, se prind și ei în horă și încep să se amuze pe seama doamnei stresate de virus. Mă întorc și îi întreb de ce nu le amintesc tuturor călătorilor să poarte masca; îmi răspund că le e jenă să le mai ceară ceva acum când trenul are întârziere. Traduc mesajul: Dacă statul ne arată degetul mijlociu, atunci ni-l putem arăta și unii altora. Educația prin exemplu.

Dincolo de notele comice, suntem noi, cei demascați de COVID. Acum, când masca a devenit blazonul bunului simț, e atât de simplu să ne recunoaștem. Cel care nu poartă masca e cel care nu respectă nici regulile de circulație în trafic. E cel care trece pe lângă tine la coadă la Carrefour, motivând că nu are multe produse (“multe” în comparație cu patronul de butic care cumpără en gros). E cel care nu merge la vot pentru că nu crede în schimbare, mai ales în lipsa vreunei pomeni electorale. La fel ca demascatul ce nu crede în COVID, dar care ar deveni șef de campanie dacă l-ar plăti Bill Gheiț cu zahăr și făină (sau cu iPods și Smart Watches, după caz).

Dacă până acum prostia mai avea o tentă inofensivă, de acum nu o mai are. Revin la concluzia pe care o postam într-un articol în martie: adevăratul virus nu e din China, ci e de-al nostru. COVID nu ne va decima dar prostia da. Izolați în bula noastră, înconjurați de oameni cu aceleași valori, ne simțim în siguranță. Dar România reală e dureroasă. E cangrenată de nepăsare, de mizerie, de lipsa de respect pentru celălalt. Și mai devreme sau mai târziu ne vom lovi toți de ea. Într-o călătorie cu trenul, în spital, într-o sală de așteptare, în trafic, la un ghișeu.

Alege să fii altfel. Arată că-ți pasă. Respectă legea. Poartă masca în mod corect.

Notă: Poți sesiza încălcarea normelor de protecție sanitară, inclusiv cazurile în care masca nu este purtată în spațiile închise, apelând Telverde (0800.800.165).

Pandemia pe uliță

Măști nu am mai găsit. Nu-i nimic, ies astăzi afară cu o eșarfă la purtător. Forfotă mare pe ulițe. De când cu carantina, orice pretenție urbană s-a stins. Orașul are un aer de comună. Un consătean scuipă pe jos; apreciez avertismentul sonor – îți permite să te ferești măcar. Altul strigă din toți plămânii în camera dinspre stradă “Dumnezău nu doarme”; nu are cum, mai ales dacă dumnealui răcnește așa; o duduie trage cu sete un gât de cola imediat după ce iese din Profi; să zici merci că nu a băut înainte să plătească, la naiba cu spălatul pe mâini sau ale mizerii din astea (pun intended).

Acum suntem mai autentici ca niciodată – fără mască, deși o purtăm…o purtăm în stil românesc, desigur.

Toți vârstnicii pe care îi zăresc (și nu puțini, să ne înțelegem) sunt protejați de mască. Un domn o poartă doar pe gură, nasul semeț rămâne afară – probabil să transmită semnale: “vine virusul ori ba?”. Un alt domn poartă o masca mai fancy cu supapă – pare un FFP2. Pe barbă. Încerc să elucidez teoria sa: porii din barbă sunt mai mari decât nările – deci riscul trebuie acoperit. Fair enough. Un altul cu masca la gât, ca un giuvaier. Pe principiul “sîc – uite că am, dar treaba mea cum o port”. Libertatea supremă în vreme de carantină și restricții de tot felul: să te doară-n mască de ce zice WHO-ul.

Încep să mă simt încurajată doar cu o eșarfă. Pe lângă iritarea firească: măștile de calitate superioară sunt irosite de neghiobi, în timp ce în spitale se donează măști de bumbac. Dar vorba noastră înțeleaptă – “ce să-i faci”…

***Acest articol este un pamflet și trebuie tratat ca atare. 

7 lucruri pe care să nu le faci niciodată!

1. Să subliniezi emfatic pe Facebook câte acte de kindness ai făcut azi. Doar după ora 17. Între 9-17 îţi plimbi nasul prin stratosferă ca un logofăt ofuscat (cum altfel să obţii work-life balance).

2. Să promovezi integritatea ca valoare absolută doar atunci când ai ceva de câştigat de pe urma discursului. Când nu te avantajează, îţi şopteşti “dă-i încolo de proşti, că nu se prind” (dacă doar pe tine te duce capul, ce să şi faci).

3. Să te foloseşti de politică pentru a-i manipula pe cei din jur. Se vaită cineva de sete? Nu-i nimic, tu îi predici despre penuria resurselor în Africa şi beneficiile postului negru (doar îl recomandă şi Olivia Steer!)

4. Să fii atât de absorbit de tine, încât să crezi că soarele răsare doar pentru a-ţi aduce tribut, fără a realiza că de fapt trăieşti într-o noapte a minţii continuă (no worries – paradoxal, încă te poţi carboniza în voie la soare. Totul până la bronz, ştim!)

5. Să crezi că Dumnezeu, universul sau karma sunt aservite ţie şi deci, niciodată nu va veni şi rândul tău. Nu te îngrijora, mai devreme sau mai târziu, primeşti exact ce meriţi (doar e de bine, nu?!)

6. Să critici un porc domestic, când tu eşti de fapt un mistreţ neaoş. Când arăţi cu un deget spre cineva, alte trei arată către tine, deci…mai gândeşte-te (ştii, faza cu bârna din ochiul tău şi paiul din ochiul fratelui?)

7. Să crezi că articolul ţi se adresează, doar pentru că am folosit pronumele la pers. a II-a. Dar nu strică să medităm un pic, aşa-i? (să ne aflăm în treabă doar. Evident că nu ştim la ce se referă punctele 1-6!).

 

Transportul în comun(ă): Scrisoare deschisă

Dle Vin Diesel de la volan – cartofii pe care îi transportaţi au puls. Astfel, ar fi de dorit să nu efectuaţi viraje bruşte şi să încetiniţi la denivelări. Sau măcar să daţi o fugă la un service pentru verificarea amortizoarelor. Nu de alta, dar de la atâta zgâlţâit, rişti să devii donator de organe în regim forţat.

Stimate pacient (sau cartof, pentru a nu produce confuzie) – dacă strănuţi non-stop ca un atomizator, nu circuli cu Expresul, ci cu ambulanţa. Imediat. Mai târziu e posibil să fie aglomerat întrucât vom aştepta şi noi la coadă – cei care am gravitat în jurul dvs.

Cetăţean grăbit – foşnitul plaselor şi datul din coate nu te ajută să cobori mai repede din tramvai. Cum plasele nu sunt pe post de pene, nu este necesar să vă luaţi avânt dând frenetic din mâini. Totodată, cetăţenii care stau în faţa dvs. şi se îndreaptă spre ieşire, nu o fac doar cu scopul de a-i întâmpina pe nou-veniţi. Şi ei doresc să coboare, iar dacă o pot face cu hainele la purtător ar fi ideal.

Onorabil călător care doriţi cedarea unui loc – apreciem subtilitatea tehnicilor de persuasiune, însă a te ajuta doar de respiraţia letală nu e chiar indicat. Deşi funcţionează, poate avea urmări neaşteptate asupra victimei, de la reflex faringian până la intoxicaţie acută. Astfel, întâlnirile regulate fie şi cu un Super Cristal sunt recomandate şi nu prezintă reacţii adverse.

Dragi cetăţeni care aşteptaţi în staţie – Supra-aglomerarea mjlocului de transport generează frustrări justificate. Totuşi, confraţii dvs. nu se pot face armonică, iar îmbrâncirea continuă a acestora pentru a vă face niscaiva loc nu are efectul unei lipoaspiraţii. Din păcate pentru dvs (şi pentru ei), accelerează tămbălăul, nu şi metabolismul.

Mai mult, ciorovăiala continuă cu şoferul despre nerespectarea graficelor nu se încadrează nici la categoria „protest spontan”, nici la „reclamaţii şi sesizări”. Ci doar la „tărăboi gratuit”. Domnul Vin Diesel nu e la conducerea RATT, deşi uneori se comportă ca atare (adică ne ia de proşti).

În speranţa că receptivitatea la feedback este punctul dvs. forte, vă doresc călătorie plăcută!

15 Critical Business Concepts Explained

1. Random Walk Theory: side effect of eating too many weed brownies.

2. The 80/20 Pareto rule: book 20 minutes for a meeting and ramble for 80.

3. Liabilities: number of calls from suppliers/banks rejected in a day.

4. Kaizen & Kanban: medical conditions developed when working overtime.

5. SMART: Set Miscellaneous Absurd & Ridiculous Targets.

6. Productivity: number of meetings set/number of meetings attended.

7. Technological Change:  changing Human Error with Technical Issues in the “Cause of failure” section.

8. Delivery Deadline: appropriate time to set your project kick-off meeting.

9. Customized versus Standard: selfies versus group shots taken during office hours.

10. Warehouse Management System: complex methodology of sorting and labelling your winter supplies.

11. Level of Transparency: Degree of cleanliness of your office window (if applicable; otherwise of your glasses).

12. Cloud Storage: 9th cloud where you typically leave your mind from 9 to 5.

13. Multiple Linear Regression: discovering your past lives and former karma.

14. Balance Sheet: number of minutes you can keep your balance after being three sheets to the wind*.

15. Break-even Point: minimum number of bricks to safely sustain your castle in the air*.

*three sheets to the wind = drunk;  *castle in the air = impracticable plan or desire.

Note: When in doubt, it is strongly advised to consult a dictionary rather than relying on common sense :-).

Un nou concept de transport: levitaţia în tramvai

Timişoara. Tramvaiul trecut bine de vârsta majoratului soseşte cu întârziere, în ciuda aplicaţiei RATT care anunţă cu exactitate că tocmai a trecut de staţia ta.

Cetăţenii se înghesuie revoltaţi de tupeul dus la extrem al celor aflaţi deja în tramvai: nu se evaporă subit pentru a le face loc! Cu chiu cu vai se închid uşile şi începe o foială cu iz de post. Post de săpun. Cei cu bilete îşi croiesc drum spre compostor, iar cei de lângă compostor se îndreaptă spre capătul opus, revendicând câţiva centimetri în plus pentru confortul lor. Şi dovedind, desigur, abilităţi de time management: poţi să faci workout şi în tramvai, între staţiile Calea Martirilor şi L. Rebreanu!

Între timp, rămâi lipit de uşă, asigurându-te că geanta e încă în posesia ta. Din când în când, un specimen strănută relaxat ca un Air Wick cu miros de hamsie. Apoi, undeva în spatele tău, se aude mult temutul „Coborâţi?”. Ai fi tentat să răspunzi:”Nu, dar te ajut: îţi fac vânt!” Te abţii însă negând politicos. „Dacă nu coborâţi, de ce staţi în uşă?” Chiar aşa. Acum te-a încuiat. Nu îţi rămâne decât să admiţi că ai rămas corijent la levitaţie şi că la ora de teleportare ai fost să uzi buretele. Tinerii din ziua de azi!

„Stai în vânt, udat de ploaie,
Ore-ntregi şi-aştepţi tramvaie,
Şi cum vin aglomerate…
Urci întreg, cobori în rate!”

epigramă de Dobriţa Iancu  (Antologia epigramei româneşti, 2007)

De ce să (nu) joci la loteria viselor

În dulcele stil clasic al românului autentic, am hotărât că e timpul să ies din zona de confort. E musai să fac o schimbare, să îmi pun ideile în aplicare, să gândesc în stil mare şi să pornesc în direcţia visurilor mele. Cum o decizie transformatională de o asemenea anvergură nu poate fi amânată, zis şi făcut. În cinci minute am şi ajuns la loterie, unde visurile au devenit subit vise. Încă vreo 10 români se înghesuiau şi ei la coadă pentru bilete spre vise. Domnul din faţa mea era dovada vie că trebuie doar să crezi şi vei câştiga: tocmai îi arăta vânzătoarei biletul cu cele trei numere ghicite la extragerea precedentă. Neimpresionată, aceasta i-a înmânat câştigul de 30 de lei. Perseverenţa este însă un atu extraordinar: niciodată nu trebuie să te mulţumeşti cu puţin, lucruri măreţe te aşteaptă, dacă ai curaj. Cum cu 30 de lei nu poţi să îţi iei nici măcar un vis second-hand, domnul îi răspunde convins: “Lăsati-i acolo, vă mai dau 18 lei”. Depune cele 10 bilete şi apoi pleacă împăcat: şi-a făcut datoria şi tocmai le-a asigurat un viitor strălucit nepoţilor.

Între timp îmi completez şi eu cele două bilete, bazându-mă pe cele două abordări strategice: pe un bilet încercuiesc 6 numere la care nu m-aş gândi niciodată ca fiind câştigatoare; pe celălalt bilet aleg 6 numere a căror însăşi muzicalitate specifică le reiterează calitatea de numere câştigatoare. (Cu alte cuvinte, am urmat principiul celor două pahare: un pahar gol în cazul în care nu mi-e sete şi unul plin dacă totuşi mi-e sete).

Plătesc 10 lei – ieftin pentru un vis de calitate. Cei din faţa mea plătiseră mult peste această sumă – toţi pensionari, trecuţi de 60 de ani. Într-o sclipire de moment, am înţeles atunci frustrarea lor vis-à-vis de pensiile mici, medicamentele scumpe şi impozitele nemiloase impuse de stat. Şi am mai înţeles că niciun vis nu e prea scump, în ciuda valorii reduse a punctului de pensie. Vedeam clar necesitatea diminuării taxelor şi impozitelor cerute neîndurător de stat, dar şi o ieftinire a coşului zilnic de consum. Astfel, am putea cu toţii să cumpărăm mai multe bilete spre vise. Plătind, desigur, statul.

Am plecat acasă cu convingerea fermă că am făcut o alegere înţeleaptă. Deşi se zice că înţelepciunea vine cu vârsta, era clar că înţelepciunea mea precoce se situa la nivelul domnilor pe care îi întâlnisem la loterie. Aşteptând marea extragere, am continuat să îmi vizualizez visul. Conform cărţilor motivaţionale, succesul tehnicilor de vizualiare este garantat: nu trebuie să te întrebi cum vei reuşi, ci doar să te vezi câştigător. Destul de simplu.

Ciudat însă că numerele nu s-au potrivit. Nu ghicisem nici măcar unul. Desigur, nu m-am descurajat. Un eşec nu te poate demotiva. Te poate doar determina să încerci din nou, până ce vei reuşi. Sper doar că peste 30 de ani pensiile se vor ridica la standardele europene şi îmi voi permite să îmi cumpăr bilete cu variante combinate la loteria viselor.