Emoții arămii

toamna1

Toamna – pe o bancă în parc, pe înserat. Frigul mă învăluie dar dulceața serii mă binedispune și nu alunec în bacovian. Toamna  –  amintirea scăldată în soare a piersicilor din vie și a nucilor disputate cu vreo veveriță șireată, într-o copilărie îndepărtată…

Plonjez în prezent. Observ un bunic cu un nepoțel, plimbându-se absenți pe alee. Un amalgam de gânduri și emoții se revarsă din preaplinul interior, colecționar de poezie.  El –  în toamna vieții, alunecă agale în decorul autumnal, netulburat, împăcat cu ecoul zilei de ieri. Celălalt – un copil –  înflorește nestingherit de fiorul iernii care se apropie.

Doi bătrâni merg ținându-se de mână, plutind parcă în atemporal. În ochii lor se reflectă sclipirea unei veri de aur, în care el – tânăr și senin – o cere pe ea în căsătorie, iar ea – într-o rochiță cu boboci roșii – acceptă bucuroasă și oarecum stânjenită.

Patru copii joacă fotbal. Se împing și cad, țipă gonind cu energie ca și cum mâine nu ar exista. Cufundați în lumea în care nu există imposibil, nici nu observă cum noaptea se instalează deplin și răcoarea serii se transformă în frig. 

Taxiurile gonesc de cealaltă parte a parcului. Oamenii aleargă – spre mall, spre casă – aproape ignorând că se îndreaptă de fapt spre toamnă. Dar o toamnă frumoasă în care dulceața serii mă binedispune și nu alunec în bacovian, ci în sublimul verii în care mă aflu. 

Noapte de August

Munții, ca doi uriași încremeniți în timp, își dau mâna într-un pact știut doar de stele. Ego-ul pălește în fața cerului înstelat. Te simți mic, primit în audiență cu dorințele tale profund umane, culese de stele căzătoare care ieri încă sclipeau pe cerul nopții.

Ce e timpul oare?! Privind carul mare, te întrebi dacă stelele sale încă sunt. Sau doar își simulează existența deși s-au consumat demult. Poate acum, într-un alt colț de lume, alte gene le cuprind; poate mâine, una dintre ele va pecetlui un destin…Ghicindu-mi gândul, o stea căzătoare animează decorul indigo. Se topește de nicăieri înspre adâncul nopții, ca o picătură de rouă sorbită de un deșert însetat.

Greieri, freamăt de râu, un colț de lună agățat în vârf de munte, un gând cald care așează o fărâmă de sens în mâna mea. Sfârșit de vară. Zorii unei alte toamne…

33333

Portret de suflet

Ce sentiment ciudat… Să fii tu, conștient de conturul existenței tale, de conturul pașilor tăi desenați cu mult înainte de a fi umpluți. Să fii tu, cu gândurile tale – acest dar prețios, nepătruns de nimeni altcineva în afară de Creatorul tău, El însuși înconjurat de mister.

Prin ochii tăi răzbate scânteia unui spirit care te poartă și pe care îl porți. El păstrează încă ecoul frângerii de eternitate, duioșia întâlnirii cu tine, dorul de casă. 

Trăirile tale – o hartă încifrată pentru cei din jur, un râu limpede pentru tine. Sau, spre mirarea ta, invers. Visezi, renunți, speri. Te bucuri și devii ca un fulg purtat de vântul despletit al dimineții. Lumea este a ta și simți că ți-a fost dată în dar cu tot ce este în ea. Ai vrea să o cuprinzi.

Uimit, realizezi că puterea pe care o deții – de a zâmbi, de a-ți sprijini fruntea în palmă, de a-ți refuza un gând – îți este dată. Și nu știi de ce. De ce ție.

Fă-ți curaj să fii din nou copil!

Amintește-ți când, copil fiind, te încolăceai strâns de gâtul mamei. Apoi ai crescut, ai devenit conștient de vulnerabilitatea ta și ți-ai reprimat-o stânjenit de ecoul ei copilăresc. Ți-ai îngrădit emoțiile, încercând să te definești ca un om sigur pe el, independent, neatins de “dulcegării”. De parcă orice gest de afecțiune te împuținează, iar orice semn de tandrețe e o dovadă nepermisă de sentimentalism. Acum o îmbrățișezi mai rar pe mama sau poate deloc. O iubești. Dar o iubire subînțeleasă, rece, tăcută. Doar astfel de lucruri se știu, nu se spun

Nevoia de iubire, golurile pe care ai tăi nu au știu să le acopere – toate au rănit sufletul deschis al copilului, lipsit de scutul maturității, al înțelegerii depline, al iertării. Atunci când tatăl ți-a răspuns furios, iar mama a glumit pe seama lacrimilor tale de copil. Când micile tale preocupări, în care se oglindea inocența copilăriei, au făcut deliciul musafirilor. Luptând singur pe drumul inițiatic al adolescenței, nu te-au întrebat cum te simți. Iar apoi nu au știu cum să te cunoască – acel om nou, cu idei și năzuințe diferite de ale lor.

Amintiri care dor. Ai vrut doar să te salvezi și odată cu ele ai înghețat și bucuria, mângâierea blândă, zâmbetul cald – amintirile frumoase. Clipele în care tu și tatăl pregăteați în complicitate o surpriză de ziua mamei. Serile de vară în care stăteați la povești, iar tu ascultai absorbit vorbele “oamenilor mari”. Clătitele cu gem făcute de mama, pachețelul pentru școală pregătit cu grijă în fiecare dimineață. Sesiunile de gâdilat înainte să adormi. Strălucirea din ochii lor de fiecare dată când te întorceai din tabără.

Iubirea e imperfectă, ca un trandafir pe ale cărui petale se zăresc pete maronii, dar al cărui parfum îl deosebește de un trandafir criogenat – desăvârșit însă de neatins, rece, lipsit de mireasmă. Iartă. Iubește. Uneori doare. Însă doare mai puțin decât atunci când, după ani, realizezi că cei pe care i-ai prețuit s-au transformat în praf. Și tu, înțepenit în regatul de gheață, nu le-ai arătat. Iar atunci va fi târziu. Îmbrățișează-i, fă-ți curaj să fii din nou copil! 

Credința din plasa bunicii

Mă uit la bunica. În purtarea ei se citește sfiala, buna-cuviință a omului de la țară, care nu știe decât de legea nescrisă a bunului simț. Așteptăm la notar. Stă în picioare de mult timp și frământă gânditoare o plasă. O rog să se așeze pe o bancă din apropiere. Refuză. Cum să se pună ea, femeie de 80 de ani, când uite, o altă doamnă (cu mult mai tânără) se învârte nehotărâtă lângă bancă. Insist. Se așează, ținând strâns plasa. De parcă în plasa cu pricina s-a concentrat tot sprijinul său, de parcă plasa îi cunoaște inima – ghemuită de fiecare dată când se depărtează de satul ei.

Din când în când exclamă cu un glas stins. E mirarea înăbușită a omului despărțit de modernitate, de sunetul iPhone-ului, de outfit-uri îndrăznețe, de agitația urbană. Pe vremea ei, îți alegeai un petic de pământ și era al tău dincolo de moarte. Acum, stă la coadă la notar pentru o taxă de succesiune pe “o criptă și o cruce mozaicată”. Modă nouă. De neînțeles. Intrăm. Notarul înșiră numele celor trecuți la cele veșnice cu răceala unei pietre funerare. Bunica lăcrimează…sunt toți ai ei. 

Zâmbesc…ceea ce ne-a rămas nu este o criptă, ci credința din plasa bunicii…ostenită dar neînfrântă. Însă asta notarul nu știe…

Dacă mâine ar fi ultima zi…

Probabil acest subiect îți dă fiori. Însă și tu și eu vom muri. Cândva. Într-un viitor îndepărtat. Uneori atât de îndepărtat încât pare că timpul rămas e infinit. Vom muri când ne vom fi săturat de viață, când vom fi ajuns noi înșine la concluzia că da, este destul. Când nu vom mai avea niciun vis restant sau când vom căpăta certitudinea că veșnicia nu este un mit. Dar până atunci avem vreme…

Murim în fiecare zi. Paradoxal însă, cu fiecare pagină trăită, se îndepărtează și epilogul. Amintește-ți cum atunci când aveai 18 ani, îți imaginai că bătrânețea începe la 40. Și cum la 30 de ani, ai împins subtil acest prag până la 60. Ne temem. Astfel, ne ancorăm frica în nădejde și nesiguranța în presupuneri. Nu acum, nu eu.

Se întâmplă ca dispariția subită a unui prieten, coleg sau părinte să ne cutremure. Atunci cadrul construit de mintea noastră se surpă. Timp de câteva zile medităm: viața e fragilă, neprevăzutul e suveran. Ne promitem ferm că stresul va fi evitat, vom dedica mai mult timp familiei, vom prioritiza sănătatea – mersul la sală, dieta, orele de somn. Dar apoi uitarea ne îmbată iar rutina ne împresoară. Ușor ușor, gândul că vom pieri intră iar în culisele minții noastre. Deși finalul rămâne cert, continuăm să credem că nimeni și nimic nu ne poate lipsi de un nou “mâine”. 

Însă dacă ai ști că mâine e ultima zi?… Orice conversație la care ai asistat absorbit ieri, ți s-ar părea acum banală. Ai privi cerul albastru și te-ai afunda în seninul său cu calmitatea celui care știe. Știe că e inutil să se opună. Și ai zâmbi. Poate ai strânge pe cineva de mână, iar asta te-ar face să crezi că totul a meritat. Nu ar mai conta nicio voce din fundal –  ai alunga-o indignat de limitarea ta din trecut, când ai trăit ca la ora de română: după dictare. Nu ar mai conta proiectul la care ai trudit 10 ore pe zi, într-un birou în care aerul condiționat era mereu pe contrasens. Sau casa la care ai lucrat atâția ani cu prețul vacanțelor ratate.

Te-ai gândi la Dumnezeu. Că poate chiar există. Și dacă există, oare cum o să te întâmpine? Te-ai gândi că o să-ți fie dor de aerul proaspăt al dimineții, de răcoarea serilor de mai, scăldate în dulceața teilor înfloriți. Că poate ar trebui să spui “te iubesc” cuiva. Ți-ai spune că este în regulă, ai fost doar un om, frustrările nu își mai au rostul. Sau te-ai gândi că totuși puteai să lupți mai mult pentru tine, nu doar pentru a susține șablonul procustian în care ți-ai îngrămădit viața. Că dacă ai fi știut, ai fi încercat tot ce ai amânat pe un “mâine” nedefinit. Anul sabatic. Cartea scrisă doar în mintea ta. Aurora boreală.

Dar nu este prea târziu. Deși nu pot să-ți promit, cel mai probabil mâine nu o să mori. Mâine vei avea timp să retușezi. Să-ți colorezi altfel existența, înlocuind griul năzuințelor abandonate cu turcoazul viselor împlinite. Prețuiește fiecare zi, amintește-ți de lucrurile care contează. Nu te teme, copil mare! Învață să trăiești și sfârșitul nu te va mai umple de frică – ci doar de recunoștință pentru călătoria minunată!

Cum găsim fericirea?

Atunci când îți dai seama că ești liber să alegi și îți asumi această libertate, vei fi cu adevărat fericit. Liber să locuiești la sat dacă simți că te pierzi într-un oraș care te sufocă. Liber să îți dai demisia și să urmezi cursul acela de pictură pe care ți-l dorești. Liber să spui un “nu” din convingere în locul unui “da” din politețe. Liber să îl îmbrățișezi pe cel de lângă tine, fără să te jeneze propria-ți vulnerabilitate. Liber să te cunoști, să încerci, să crezi, să speri.

Ești liber să alungi orice grijă și doar să te bucuri de o zi senină de primăvară. Să respiri fără grabă aerul proaspăt de pământ reavăn și parfum de flori de cireș. Să privești parada buburuzelor jucăușe pe asfaltul cald. Să închizi ochii și să te lași mângâiat de razele delicate ale soarelui. Să te bucuri de minune: astăzi ești aici!

cropped-cropped-cropped-cropped-01.jpg

Rendez-vous peste milenii: Egiptul Antic

Londra. British Museum*. O durere de gât nu-mi dă pace. Am obosit, aș vrea să fiu acasă. O voce îmi spune “Dar ție îți place să călătorești!!” Îmi explic pe-ndelete: “Călătoriile sunt întâlniri cu tine însăți. Când tu întârzii să apari, călătoria devine un act mecanic. Iar tu ți-ai pierdut pentru o clipă prospețimea și entuziasmul copilului care explorează curios, căutând în fiecare experiență o pricină de introspecție, de a zburda printre ere, de a recompune eul disipat în timp și spațiu”. Adevărat. Încuviințez și încerc să îmi revin. Întâlnire cu Egiptul antic – un vis pe cale să se împlinească. Nerăbdare amestecată cu suflet presat de copil, ieșit de la naftalină. Cu dor de mine.

Pășesc rezervată. Inima îmi dă pe-afară – e semn că trebuie să scriu. Mă pierd, alunecând în timp, reîntorcându-mă la începuturi. Tresar, mintea îmi năvălește iar în prezent: “Hello!!” Un vizitator răspunde la telefon lângă mine. Pentru o clipă am crezut că un faraon îmi vorbește de pe celălalt mal al timpului…

faraon2Mă uit cu atenție. Îmi pare că ochii lor se mișcă discret, urmărind gloata naivă de vizitatori care îi ia drept artefacte, pietre antice fotografiate pentru posteritatea imediată, întregind patrimoniul virtual de pe Facebook.

Parcă simt vântul fierbinte al Saharei erodând obrajii lui Amenhotep IThutmose III are o seninătate sfidătoare, ca și când el știe demult tot ce eu încă nu îndrăznesc să întreb.

O mângâi cu privirea pe Sekhmet, la fel cum, în urmă cu mai bine de trei milenii, sculptorul și-a trecut mâna ultima dată peste trupul său proaspăt cioplit, curățând praful fin. Dincolo de milenii, Osiris tace, prădat de închinători, prăbușit în uitare. Rehuankh e rezervat. Brațele încrucișate într-un gest de respingere a tot ce va fi urmat, respingere a noastră, a unui prezent în care misterul hieroglifelor este înlocuit de kitsch-ul emoticoanelor.

Am un impuls real de a îmbrățișa statuia lui Senwosret III. Simt cu privirea piatra rece sub mâinile mele calde, umanitatea lui împietrită se împletește cu umanitatea mea de lut. E serios, un val de melancolie pe chipul său ca și când –  deși dur și impunător –  în sinea lui s-a predat timpului. Mă încearcă o apăsare…secolele mă strivesc, îmi fac nenumărate breșe în sensibilitate, lăsând să curgă un noian de emoții, de gânduri surprinse nud în folderul de Notes al iPhone-ului.

Doi lei tronează în mijlocul sălii. Ignorând mărginirea prezentului – o sală de muzeu din secolul 21 –  ei par a domni peste timp, cu botul strâns, încleștat ca într-o făgăduință că nimic nu îi va tulbura, nu le va smulge vreun răget de frustrare.

lion2

De cealaltă parte a galeriei, și totuși mult prea departe de Egipt, expoziția asiriană: vânătoare regală de lei. Împunși de săgeți, contorsionați, cu botul deschis, într-un urlet surd, dureros. Aici regii și leii nu se confundă ci se exclud, își dispută titlul de lider. Egiptenii se prezintă static, într-o poziție meditativă, de adorație în fața zeilor, emanând o eleganță a spiritului înălțat de ideea nemuririi. Asirienii sunt în mișcare, cu arcul în mână, chipuri identice, lipsite de expresie, angrenate în luptă, ignorând vădit gândul eternității.

Sarcofagul lui Merymose…cuvintele îmi pier. Statuia lui Khaemwaset poartă urmele timpului. Trupul său găunos e poate cea mai autentică analogie cu trupul pieritor, brăzdat de scarabei la adăpostul unui mormânt de piatră. Un capac de sarcofag în poziție verticală îmi dă fiori. Îl văd înclinându-se spre mine, acoperindu-mi întreaga ființă, ascunzându-mă în atemporal, în ținutul lui Amun Ra.

Sarcofagul de lemn al lui Montu. Mi-l imaginez ușor, ca și când lemnul ar fi secat în timp, ar fi devenit spongios, lipsit de substanță, păstrând aparențe înșelătoare, simulând plinătatea veșniciei. Pe margine, cleiul menit să unească cele două părți ale sale pare încă proaspăt. Timpul se comprimă – miros de rășină, incantații, un papirus rulat cu grijă. Poate cineva din viitor îmi simte chiar acum parfumul de trandafir și piper roz. Timpul – ce ironie fină…zâmbesc.

Penumbră. Totuși, într-un colț al sălii, mumia unui necunoscut e scăldată într-o lumină generoasă. Parcă pentru a compensa anonimatul său, gloria împinsă în obscuritate de un arheolog neputincios care nu a izbutit să îi redea identitatea. Un destin tăcut pentru totdeauna.

O placă din podea se mișcă sub greutatea pașilor mei. Tresar. Mă întreb dacă duce spre vreo galerie subterană ticsită cu statuete de aur și abanos, amulete și bijuterii. Poate faraonii de odinioară au adus cu sine obiectele funerare pentru confortul vieții de dincolo.

Culorile încă vii ale sarcofagelor contrastează puternic cu fragmentele pierdute ce invită imaginația să reîntregească piesa finală. Încăperea pare strâmtă iar multitudinea artefactelor te copleșește. Mă simt în minoritate. Eu și toți ceilalți vizitatori suntem mult prea mici în comparație cu ele. O senzație apăsătoare de inadecvare: am pătruns indiscret în intimitatea trecutului.

O mumie neacoperită, complet expusă, sfidător de îndrăzneață mă face să îmi pierd puterea…pălesc. Părul blond, unghiile striate, nasul cârn – fără îndoială că lipsa ei de viață mă tulbură. Deși încremenită în timp, rămâne un trup mutilat de el.

Atenția îmi slăbește și simt că în curând vizita mea se va apropia de sfârșit. Trăirile mă consumă, o somnolență mă cuprinde și aș vrea să dorm, să uit, să visez, să mă întâlnesc cu mine însămi, însuflețită de prospețime și imuabilitate în fața timpului. Vreau să ies, m-am închis, obiectele nu îmi mai vorbesc, sunt doar bucăți de piatră sau de lemn înșirate aievea. Umanitatea mă cere înapoi, mi-e foame. Prezentul mă revendică, e târziu.

 *Notă: British Museum – primul muzeu public din lume, fondat în 1753, adăpostește cea mai mare colecție de antichități egiptene, după muzeul din Cairo. Intrare liberă 🙂

7 lucruri pe care să nu le faci niciodată!

1. Să subliniezi emfatic pe Facebook câte acte de kindness ai făcut azi. Doar după ora 17. Între 9-17 îţi plimbi nasul prin stratosferă ca un logofăt ofuscat (cum altfel să obţii work-life balance).

2. Să promovezi integritatea ca valoare absolută doar atunci când ai ceva de câştigat de pe urma discursului. Când nu te avantajează, îţi şopteşti “dă-i încolo de proşti, că nu se prind” (dacă doar pe tine te duce capul, ce să şi faci).

3. Să te foloseşti de politică pentru a-i manipula pe cei din jur. Se vaită cineva de sete? Nu-i nimic, tu îi predici despre penuria resurselor în Africa şi beneficiile postului negru (doar îl recomandă şi Olivia Steer!)

4. Să fii atât de absorbit de tine, încât să crezi că soarele răsare doar pentru a-ţi aduce tribut, fără a realiza că de fapt trăieşti într-o noapte a minţii continuă (no worries – paradoxal, încă te poţi carboniza în voie la soare. Totul până la bronz, ştim!)

5. Să crezi că Dumnezeu, universul sau karma sunt aservite ţie şi deci, niciodată nu va veni şi rândul tău. Nu te îngrijora, mai devreme sau mai târziu, primeşti exact ce meriţi (doar e de bine, nu?!)

6. Să critici un porc domestic, când tu eşti de fapt un mistreţ neaoş. Când arăţi cu un deget spre cineva, alte trei arată către tine, deci…mai gândeşte-te (ştii, faza cu bârna din ochiul tău şi paiul din ochiul fratelui?)

7. Să crezi că articolul ţi se adresează, doar pentru că am folosit pronumele la pers. a II-a. Dar nu strică să medităm un pic, aşa-i? (să ne aflăm în treabă doar. Evident că nu ştim la ce se referă punctele 1-6!).

 

Transportul în comun(ă): Scrisoare deschisă

Dle Vin Diesel de la volan – cartofii pe care îi transportaţi au puls. Astfel, ar fi de dorit să nu efectuaţi viraje bruşte şi să încetiniţi la denivelări. Sau măcar să daţi o fugă la un service pentru verificarea amortizoarelor. Nu de alta, dar de la atâta zgâlţâit, rişti să devii donator de organe în regim forţat.

Stimate pacient (sau cartof, pentru a nu produce confuzie) – dacă strănuţi non-stop ca un atomizator, nu circuli cu Expresul, ci cu ambulanţa. Imediat. Mai târziu e posibil să fie aglomerat întrucât vom aştepta şi noi la coadă – cei care am gravitat în jurul dvs.

Cetăţean grăbit – foşnitul plaselor şi datul din coate nu te ajută să cobori mai repede din tramvai. Cum plasele nu sunt pe post de pene, nu este necesar să vă luaţi avânt dând frenetic din mâini. Totodată, cetăţenii care stau în faţa dvs. şi se îndreaptă spre ieşire, nu o fac doar cu scopul de a-i întâmpina pe nou-veniţi. Şi ei doresc să coboare, iar dacă o pot face cu hainele la purtător ar fi ideal.

Onorabil călător care doriţi cedarea unui loc – apreciem subtilitatea tehnicilor de persuasiune, însă a te ajuta doar de respiraţia letală nu e chiar indicat. Deşi funcţionează, poate avea urmări neaşteptate asupra victimei, de la reflex faringian până la intoxicaţie acută. Astfel, întâlnirile regulate fie şi cu un Super Cristal sunt recomandate şi nu prezintă reacţii adverse.

Dragi cetăţeni care aşteptaţi în staţie – Supra-aglomerarea mjlocului de transport generează frustrări justificate. Totuşi, confraţii dvs. nu se pot face armonică, iar îmbrâncirea continuă a acestora pentru a vă face niscaiva loc nu are efectul unei lipoaspiraţii. Din păcate pentru dvs (şi pentru ei), accelerează tămbălăul, nu şi metabolismul.

Mai mult, ciorovăiala continuă cu şoferul despre nerespectarea graficelor nu se încadrează nici la categoria „protest spontan”, nici la „reclamaţii şi sesizări”. Ci doar la „tărăboi gratuit”. Domnul Vin Diesel nu e la conducerea RATT, deşi uneori se comportă ca atare (adică ne ia de proşti).

În speranţa că receptivitatea la feedback este punctul dvs. forte, vă doresc călătorie plăcută!