Arome din ceainicul cu amintiri

Seri de iunie. Arșița zilei a fost stinsă de o ploaie de vară, cu aromă de flori de tei. Miroase a copilărie, a amintiri dragi… papuci stropiți cu apă de ploaie și nisip; degete murate prin bălți tulburate înadins; picături de ploaie răzlețe, stinse pe pielea caldă. “Oare mai plouă? Sau se scutură pomii?”.

Miroase a visuri mărețe citite parcă în oglinda apei din vasul lui Grivei. Miroase a prospețime, a frunze ude mângâiate de melci năstrușnici; a joc de copil rebel, revoltat împotriva bunicii: “Cum să culegi melcii în tomberon? Asta nu se face! Dacă nu vor ști drumul înapoi către casă?”. Dar soluții se găseau mereu, orice neatenție a bunicii fiind prilej ca tomberonul să-și piardă capacul în chip neînțeles. Iar melcii, fericiți, se urneau spre grădina din care fuseseră smulși.

Miroase a pământ reavăn, a amintire cu un motan ce pășește grațios pe bordură, scuturând din când în când lăbuțele de apă. “Pesemne că nu îi place”. Miroase a compot de vișine; într-un colț, sub streașină, se odihnește – învelită într-o pătură – oala în care s-au fiert borcanele cu compot. “Oare borcanelor le e frig?”. Ciudat. Însă știam că pătura devine o invitație clară pentru vreo pisică dornică să toarcă ghemuită pe ea.

Seri de iunie – început de vacanță. Seri cu povești și râsete în grădina inspectată minuțios după fiecare ploaie; coborâte de greutatea picăturilor de apă, roșiile sunt scuturate și legate cu migală, răspândind astfel un parfum intens, înțepător. Zâmbesc: urme de pași înfundați în rontul de flori, urmărind o rădașcă. Mama striga în zadar. “Ai grijă, am pus semințe de năsturași acolo!”.

Seri de iunie în care ploaia transformă orașul cu tei într-un mare ceainic, cu miros de amintiri. Seri sorbite cu nesaț, ca o cană cu ceai și o felie de pâine cu unt.

r

Emoții arămii

toamna1

Toamna – pe o bancă în parc, pe înserat. Frigul mă învăluie dar dulceața serii mă binedispune și nu alunec în bacovian. Toamna  –  amintirea scăldată în soare a piersicilor din vie și a nucilor disputate cu vreo veveriță șireată, într-o copilărie îndepărtată…

Plonjez în prezent. Observ un bunic cu un nepoțel, plimbându-se absenți pe alee. Un amalgam de gânduri și emoții se revarsă din preaplinul interior, colecționar de poezie.  El –  în toamna vieții, alunecă agale în decorul autumnal, netulburat, împăcat cu ecoul zilei de ieri. Celălalt – un copil –  înflorește nestingherit de fiorul iernii care se apropie.

Doi bătrâni merg ținându-se de mână, plutind parcă în atemporal. În ochii lor se reflectă sclipirea unei veri de aur, în care el – tânăr și senin – o cere pe ea în căsătorie, iar ea – într-o rochiță cu boboci roșii – acceptă bucuroasă și oarecum stânjenită.

Patru copii joacă fotbal. Se împing și cad, țipă gonind cu energie ca și cum mâine nu ar exista. Cufundați în lumea în care nu există imposibil, nici nu observă cum noaptea se instalează deplin și răcoarea serii se transformă în frig. 

Taxiurile gonesc de cealaltă parte a parcului. Oamenii aleargă – spre mall, spre casă – aproape ignorând că se îndreaptă de fapt spre toamnă. Dar o toamnă frumoasă în care dulceața serii mă binedispune și nu alunec în bacovian, ci în sublimul verii în care mă aflu.