Arome din ceainicul cu amintiri

Seri de iunie. Arșița zilei a fost stinsă de o ploaie de vară, cu aromă de flori de tei. Miroase a copilărie, a amintiri dragi… papuci stropiți cu apă de ploaie și nisip; degete murate prin bălți tulburate înadins; picături de ploaie răzlețe, stinse pe pielea caldă. “Oare mai plouă? Sau se scutură pomii?”.

Miroase a visuri mărețe citite parcă în oglinda apei din vasul lui Grivei. Miroase a prospețime, a frunze ude mângâiate de melci năstrușnici; a joc de copil rebel, revoltat împotriva bunicii: “Cum să culegi melcii în tomberon? Asta nu se face! Dacă nu vor ști drumul înapoi către casă?”. Dar soluții se găseau mereu, orice neatenție a bunicii fiind prilej ca tomberonul să-și piardă capacul în chip neînțeles. Iar melcii, fericiți, se urneau spre grădina din care fuseseră smulși.

Miroase a pământ reavăn, a amintire cu un motan ce pășește grațios pe bordură, scuturând din când în când lăbuțele de apă. “Pesemne că nu îi place”. Miroase a compot de vișine; într-un colț, sub streașină, se odihnește – învelită într-o pătură – oala în care s-au fiert borcanele cu compot. “Oare borcanelor le e frig?”. Ciudat. Însă știam că pătura devine o invitație clară pentru vreo pisică dornică să toarcă ghemuită pe ea.

Seri de iunie – început de vacanță. Seri cu povești și râsete în grădina inspectată minuțios după fiecare ploaie; coborâte de greutatea picăturilor de apă, roșiile sunt scuturate și legate cu migală, răspândind astfel un parfum intens, înțepător. Zâmbesc: urme de pași înfundați în rontul de flori, urmărind o rădașcă. Mama striga în zadar. “Ai grijă, am pus semințe de năsturași acolo!”.

Seri de iunie în care ploaia transformă orașul cu tei într-un mare ceainic, cu miros de amintiri. Seri sorbite cu nesaț, ca o cană cu ceai și o felie de pâine cu unt.

r

Fă-ți curaj să fii din nou copil!

Amintește-ți când, copil fiind, te încolăceai strâns de gâtul mamei. Apoi ai crescut, ai devenit conștient de vulnerabilitatea ta și ți-ai reprimat-o stânjenit de ecoul ei copilăresc. Ți-ai îngrădit emoțiile, încercând să te definești ca un om sigur pe el, independent, neatins de “dulcegării”. De parcă orice gest de afecțiune te împuținează, iar orice semn de tandrețe e o dovadă nepermisă de sentimentalism. Acum o îmbrățișezi mai rar pe mama sau poate deloc. O iubești. Dar o iubire subînțeleasă, rece, tăcută. Doar astfel de lucruri se știu, nu se spun

Nevoia de iubire, golurile pe care ai tăi nu au știu să le acopere – toate au rănit sufletul deschis al copilului, lipsit de scutul maturității, al înțelegerii depline, al iertării. Atunci când tatăl ți-a răspuns furios, iar mama a glumit pe seama lacrimilor tale de copil. Când micile tale preocupări, în care se oglindea inocența copilăriei, au făcut deliciul musafirilor. Luptând singur pe drumul inițiatic al adolescenței, nu te-au întrebat cum te simți. Iar apoi nu au știu cum să te cunoască – acel om nou, cu idei și năzuințe diferite de ale lor.

Amintiri care dor. Ai vrut doar să te salvezi și odată cu ele ai înghețat și bucuria, mângâierea blândă, zâmbetul cald – amintirile frumoase. Clipele în care tu și tatăl pregăteați în complicitate o surpriză de ziua mamei. Serile de vară în care stăteați la povești, iar tu ascultai absorbit vorbele “oamenilor mari”. Clătitele cu gem făcute de mama, pachețelul pentru școală pregătit cu grijă în fiecare dimineață. Sesiunile de gâdilat înainte să adormi. Strălucirea din ochii lor de fiecare dată când te întorceai din tabără.

Iubirea e imperfectă, ca un trandafir pe ale cărui petale se zăresc pete maronii, dar al cărui parfum îl deosebește de un trandafir criogenat – desăvârșit însă de neatins, rece, lipsit de mireasmă. Iartă. Iubește. Uneori doare. Însă doare mai puțin decât atunci când, după ani, realizezi că cei pe care i-ai prețuit s-au transformat în praf. Și tu, înțepenit în regatul de gheață, nu le-ai arătat. Iar atunci va fi târziu. Îmbrățișează-i, fă-ți curaj să fii din nou copil!