Ce NU ne-au spus cărțile motivaționale despre zona de confort

„Să ieșim din zona de confort!” E mantra pe care o auzim tot mai des. Trebuie să îți depășești limitele întrucât dincolo de ele stă promisiunea împlinirii – acea fata Morgana creionată atât de frumos de cărțile motivaționale. Dar oare este întotdeauna adevărat?

La serviciu sau acasă, la sală sau în trafic, ieșim din zona de confort, încât pare că suntem într-un proces de emigrare perpetuă, beduini în propria viață, consumatori de clișee, fără a ne întreba dacă ni se aplică și cum. Călătoria fiecăruia depinde însă de granița personală dintre curiozitatea roditoare și nechibzuință; dintre setea de autodepășire și capacitatea de recalibrare; dintre adrenalina schimbării și consecințele ei; dintre bucuria destinației și osteneala drumului.

Uneori părăsim prea devreme un perimetru insuficient explorat. Nu poți spune că ai ieșit din zona de confort, întrucât încă nu i-ai definit hotarele, nu ai locuit-o pe deplin. Doar navighezi la întâmplare, în speranța că ea – zona ta de confort – te va găsi și te va încetățeni. Astfel, dacă îți place să pictezi, a ieși din zona de confort poate însemna să-ți organizezi prima expoziție și mai puțin să începi un curs de programare doar pentru ineditul subiectului.

Chiar și atunci când destinația e clară, a ieși din zona de confort cu prețul erodării esenței tale trădează nesăbuință. Teama de schimbare nu este întotdeauna un viciu iar schimbarea nu este întotdeauna benefică. Te împlinește sau doar te aliniază la norma socială? Îți depășești limita sau îți limitezi fericirea? Ieșirea din zona de confort impune aceeași precauție asociată unui credit cu dobândă mare. Căci ce folos să câștigi întreaga lume, dacă îți pierzi sufletul în rate…

A renunța la zona de confort doar de dragul provocării e un exercițiu futil, o risipă gratuită de energie și timp prețios. Sindromul lui “trebuie”, ego-ul însetat de laudă sau fuga de sine sunt de asemenea argumente viciate. Poate că în acest context, a ieși din zona de confort înseamnă tocmai să îți limitezi provocările. Să te oprești pentru o clipă din goana după oportunități și să trăiești lin, cu răgaz, sedimentându-ți existența, îmbrățișând simplitatea fericirii, redobândind eleganța spiritului.

Fără îndoială că părăsirea zonei de confort este deseori necesară. Cum atingem însă echilibrul? Între nevoia de învățare continuă, de a ne supune deliberat provocărilor, de a experimenta mereu călătoria spre noi culmi și năzuința profund umană – justificată de fragilitatea noastră – de a ne așeza; de a ne trage sufletul și a ne bucura de ce avem; de a cunoaște tihna zonei de confort, căldura și siguranța familiarului fără de care nu poți construi.

Poate că, în cele din urmă, nu trebuie să ieșim din zona de confort. Ci să ne înrădăcinăm în ea, lărgindu-i limitele. Nu poți construi pe o fundație într-o continuă mișcare. Dacă noi suntem centrul cercului, confortul nu e altceva decât diametrul lui. Pare că natura a înțeles demult – o spun în modul cel mai sublim inelele de creștere din trunchiul unui copac.

Cum vom ști astfel dacă și când e timpul pentru o schimbare? Răspunsul va veni din însăși seva noastră…

lilitree2

Dacă mâine ar fi ultima zi…

Probabil acest subiect îți dă fiori. Însă și tu și eu vom muri. Cândva. Într-un viitor îndepărtat. Uneori atât de îndepărtat încât pare că timpul rămas e infinit. Vom muri când ne vom fi săturat de viață, când vom fi ajuns noi înșine la concluzia că da, este destul. Când nu vom mai avea niciun vis restant sau când vom căpăta certitudinea că veșnicia nu este un mit. Dar până atunci avem vreme…

Murim în fiecare zi. Paradoxal însă, cu fiecare pagină trăită, se îndepărtează și epilogul. Amintește-ți cum atunci când aveai 18 ani, îți imaginai că bătrânețea începe la 40. Și cum la 30 de ani, ai împins subtil acest prag până la 60. Ne temem. Astfel, ne ancorăm frica în nădejde și nesiguranța în presupuneri. Nu acum, nu eu.

Se întâmplă ca dispariția subită a unui prieten, coleg sau părinte să ne cutremure. Atunci cadrul construit de mintea noastră se surpă. Timp de câteva zile medităm: viața e fragilă, neprevăzutul e suveran. Ne promitem ferm că stresul va fi evitat, vom dedica mai mult timp familiei, vom prioritiza sănătatea – mersul la sală, dieta, orele de somn. Dar apoi uitarea ne îmbată iar rutina ne împresoară. Ușor ușor, gândul că vom pieri intră iar în culisele minții noastre. Deși finalul rămâne cert, continuăm să credem că nimeni și nimic nu ne poate lipsi de un nou “mâine”. 

Însă dacă ai ști că mâine e ultima zi?… Orice conversație la care ai asistat absorbit ieri, ți s-ar părea acum banală. Ai privi cerul albastru și te-ai afunda în seninul său cu calmitatea celui care știe. Știe că e inutil să se opună. Și ai zâmbi. Poate ai strânge pe cineva de mână, iar asta te-ar face să crezi că totul a meritat. Nu ar mai conta nicio voce din fundal –  ai alunga-o indignat de limitarea ta din trecut, când ai trăit ca la ora de română: după dictare. Nu ar mai conta proiectul la care ai trudit 10 ore pe zi, într-un birou în care aerul condiționat era mereu pe contrasens. Sau casa la care ai lucrat atâția ani cu prețul vacanțelor ratate.

Te-ai gândi la Dumnezeu. Că poate chiar există. Și dacă există, oare cum o să te întâmpine? Te-ai gândi că o să-ți fie dor de aerul proaspăt al dimineții, de răcoarea serilor de mai, scăldate în dulceața teilor înfloriți. Că poate ar trebui să spui “te iubesc” cuiva. Ți-ai spune că este în regulă, ai fost doar un om, frustrările nu își mai au rostul. Sau te-ai gândi că totuși puteai să lupți mai mult pentru tine, nu doar pentru a susține șablonul procustian în care ți-ai îngrămădit viața. Că dacă ai fi știut, ai fi încercat tot ce ai amânat pe un “mâine” nedefinit. Anul sabatic. Cartea scrisă doar în mintea ta. Aurora boreală.

Dar nu este prea târziu. Deși nu pot să-ți promit, cel mai probabil mâine nu o să mori. Mâine vei avea timp să retușezi. Să-ți colorezi altfel existența, înlocuind griul năzuințelor abandonate cu turcoazul viselor împlinite. Prețuiește fiecare zi, amintește-ți de lucrurile care contează. Nu te teme, copil mare! Învață să trăiești și sfârșitul nu te va mai umple de frică – ci doar de recunoștință pentru călătoria minunată!