Timpul mai are răbdare. Noi nu…

timeee

„Nu am timp”…o justificare la fel de (ne)legitimă ca “nu am bani”, atunci când tot ce faci este să navighezi pe rețelele de socializare. Poate și mai clar, a acuza o lipsă de timp este ca și cum ai afirma că nu ai cash dar ești posesorul(oarea) unor genți Fendi sau al unei mașini din seria Fast & Furious.

Deseori spunem că nu avem timp. Poate pentru că timpul, deși este dat fiecăruia din abundență, trebuie câștigat pentru a-l revendica în mod autentic; sau poate că timpul primit este investit fără chibzuință; ori poate credem că trăind grăbit, vom pune timp deoparte pentru mai târziu. 

Mă număr printre cei care se lamentează frecvent de lipsa timpului. Zilele se aseamănă între ele, se contopesc într-o masă amorfă de amintiri, ce servește ca umplutură între cele câteva puncte de reper: sărbători, călătorii, aniversări, vreun beteșug sau vreo întâlnire neprevăzută. Cu alte cuvinte, rutina nu iese în relief, mai ales când aceasta se traduce printr-o alergare continuă resimțită însă ca viață pusă în așteptare

Cu cât ne grăbim să bifăm mai multe lucruri din lista noastră, cu atât pare că timpul își accelerează curgerea, iar bornele vieții noastre sunt tot mai rare. Momentele de rutină se dilată, lăsându-ne un sentiment de impotență, întârziere, insuficiență. Viața trece și nu știm când și cum. Ca un foc de paie întețit de vântul alergării noastre. 

Dar nu viața trece repede, ci noi ne grăbim să o parcurgem de parcă ar fi un sprint la capătul căruia ne-ar aștepta tot ceea ce am parcat de-alungul ei: zâmbete stinse înainte de vreme, lacrimi reprimate, vacanțe amânate, dorințe lăsate pe altădată.

Se poate însă și altfel. Se întâmplă uneori ca zilele să curgă lin, cu tihnă. Viața e trăită cu răgaz, consumată încet dar temeinic. Clipele trec cu vreme, reclamate complet, lăsând în urmă sațietatea vieții. Sunt zile în care plutești purtat de briza timpului, bucurându-te de viață, inspirând-o cu toată ființa, încărcându-te cu un trecut proaspăt dar care nu te copleșește, ci te vitalizează.  

Sunt zile în care reușești fără efort să creezi multe borne, zile în care ești în armonie cu tine, fără a pune în așteptare un prânz bun, o întâlnire cu cei dragi, o plimbare în care zăbovești în fața unui cireș înflorit. Zile în care trăiești pentru tine, nu pentru liste; accepți viața așa cum este și îi recunoști frumusețea în ciuda imperfecțiunilor; îți trăiești libertatea și o aloci pentru ceea ce contează.

În astfel de zile, ne sincronizăm cu viața. Și da, timp este. Unii dintre noi ne-am golit însă de el, în speranța că îl putem păstra până atunci când vom fi cu adevărat pregătiți să-l investim. Alții, alergăm mereu – fără răbdare – înaintea lui sau după el. 

Să ne oprim o clipă…

 

Dacă mâine ar fi ultima zi…

Probabil acest subiect îți dă fiori. Însă și tu și eu vom muri. Cândva. Într-un viitor îndepărtat. Uneori atât de îndepărtat încât pare că timpul rămas e infinit. Vom muri când ne vom fi săturat de viață, când vom fi ajuns noi înșine la concluzia că da, este destul. Când nu vom mai avea niciun vis restant sau când vom căpăta certitudinea că veșnicia nu este un mit. Dar până atunci avem vreme…

Murim în fiecare zi. Paradoxal însă, cu fiecare pagină trăită, se îndepărtează și epilogul. Amintește-ți cum atunci când aveai 18 ani, îți imaginai că bătrânețea începe la 40. Și cum la 30 de ani, ai împins subtil acest prag până la 60. Ne temem. Astfel, ne ancorăm frica în nădejde și nesiguranța în presupuneri. Nu acum, nu eu.

Se întâmplă ca dispariția subită a unui prieten, coleg sau părinte să ne cutremure. Atunci cadrul construit de mintea noastră se surpă. Timp de câteva zile medităm: viața e fragilă, neprevăzutul e suveran. Ne promitem ferm că stresul va fi evitat, vom dedica mai mult timp familiei, vom prioritiza sănătatea – mersul la sală, dieta, orele de somn. Dar apoi uitarea ne îmbată iar rutina ne împresoară. Ușor ușor, gândul că vom pieri intră iar în culisele minții noastre. Deși finalul rămâne cert, continuăm să credem că nimeni și nimic nu ne poate lipsi de un nou “mâine”. 

Însă dacă ai ști că mâine e ultima zi?… Orice conversație la care ai asistat absorbit ieri, ți s-ar părea acum banală. Ai privi cerul albastru și te-ai afunda în seninul său cu calmitatea celui care știe. Știe că e inutil să se opună. Și ai zâmbi. Poate ai strânge pe cineva de mână, iar asta te-ar face să crezi că totul a meritat. Nu ar mai conta nicio voce din fundal –  ai alunga-o indignat de limitarea ta din trecut, când ai trăit ca la ora de română: după dictare. Nu ar mai conta proiectul la care ai trudit 10 ore pe zi, într-un birou în care aerul condiționat era mereu pe contrasens. Sau casa la care ai lucrat atâția ani cu prețul vacanțelor ratate.

Te-ai gândi la Dumnezeu. Că poate chiar există. Și dacă există, oare cum o să te întâmpine? Te-ai gândi că o să-ți fie dor de aerul proaspăt al dimineții, de răcoarea serilor de mai, scăldate în dulceața teilor înfloriți. Că poate ar trebui să spui “te iubesc” cuiva. Ți-ai spune că este în regulă, ai fost doar un om, frustrările nu își mai au rostul. Sau te-ai gândi că totuși puteai să lupți mai mult pentru tine, nu doar pentru a susține șablonul procustian în care ți-ai îngrămădit viața. Că dacă ai fi știut, ai fi încercat tot ce ai amânat pe un “mâine” nedefinit. Anul sabatic. Cartea scrisă doar în mintea ta. Aurora boreală.

Dar nu este prea târziu. Deși nu pot să-ți promit, cel mai probabil mâine nu o să mori. Mâine vei avea timp să retușezi. Să-ți colorezi altfel existența, înlocuind griul năzuințelor abandonate cu turcoazul viselor împlinite. Prețuiește fiecare zi, amintește-ți de lucrurile care contează. Nu te teme, copil mare! Învață să trăiești și sfârșitul nu te va mai umple de frică – ci doar de recunoștință pentru călătoria minunată!

Rendez-vous peste milenii: Egiptul Antic

Londra. British Museum*. O durere de gât nu-mi dă pace. Am obosit, aș vrea să fiu acasă. O voce îmi spune “Dar ție îți place să călătorești!!” Îmi explic pe-ndelete: “Călătoriile sunt întâlniri cu tine însăți. Când tu întârzii să apari, călătoria devine un act mecanic. Iar tu ți-ai pierdut pentru o clipă prospețimea și entuziasmul copilului care explorează curios, căutând în fiecare experiență o pricină de introspecție, de a zburda printre ere, de a recompune eul disipat în timp și spațiu”. Adevărat. Încuviințez și încerc să îmi revin. Întâlnire cu Egiptul antic – un vis pe cale să se împlinească. Nerăbdare amestecată cu suflet presat de copil, ieșit de la naftalină. Cu dor de mine.

Pășesc rezervată. Inima îmi dă pe-afară – e semn că trebuie să scriu. Mă pierd, alunecând în timp, reîntorcându-mă la începuturi. Tresar, mintea îmi năvălește iar în prezent: “Hello!!” Un vizitator răspunde la telefon lângă mine. Pentru o clipă am crezut că un faraon îmi vorbește de pe celălalt mal al timpului…

faraon2Mă uit cu atenție. Îmi pare că ochii lor se mișcă discret, urmărind gloata naivă de vizitatori care îi ia drept artefacte, pietre antice fotografiate pentru posteritatea imediată, întregind patrimoniul virtual de pe Facebook.

Parcă simt vântul fierbinte al Saharei erodând obrajii lui Amenhotep IThutmose III are o seninătate sfidătoare, ca și când el știe demult tot ce eu încă nu îndrăznesc să întreb.

O mângâi cu privirea pe Sekhmet, la fel cum, în urmă cu mai bine de trei milenii, sculptorul și-a trecut mâna ultima dată peste trupul său proaspăt cioplit, curățând praful fin. Dincolo de milenii, Osiris tace, prădat de închinători, prăbușit în uitare. Rehuankh e rezervat. Brațele încrucișate într-un gest de respingere a tot ce va fi urmat, respingere a noastră, a unui prezent în care misterul hieroglifelor este înlocuit de kitsch-ul emoticoanelor.

Am un impuls real de a îmbrățișa statuia lui Senwosret III. Simt cu privirea piatra rece sub mâinile mele calde, umanitatea lui împietrită se împletește cu umanitatea mea de lut. E serios, un val de melancolie pe chipul său ca și când –  deși dur și impunător –  în sinea lui s-a predat timpului. Mă încearcă o apăsare…secolele mă strivesc, îmi fac nenumărate breșe în sensibilitate, lăsând să curgă un noian de emoții, de gânduri surprinse nud în folderul de Notes al iPhone-ului.

Doi lei tronează în mijlocul sălii. Ignorând mărginirea prezentului – o sală de muzeu din secolul 21 –  ei par a domni peste timp, cu botul strâns, încleștat ca într-o făgăduință că nimic nu îi va tulbura, nu le va smulge vreun răget de frustrare.

lion2

De cealaltă parte a galeriei, și totuși mult prea departe de Egipt, expoziția asiriană: vânătoare regală de lei. Împunși de săgeți, contorsionați, cu botul deschis, într-un urlet surd, dureros. Aici regii și leii nu se confundă ci se exclud, își dispută titlul de lider. Egiptenii se prezintă static, într-o poziție meditativă, de adorație în fața zeilor, emanând o eleganță a spiritului înălțat de ideea nemuririi. Asirienii sunt în mișcare, cu arcul în mână, chipuri identice, lipsite de expresie, angrenate în luptă, ignorând vădit gândul eternității.

Sarcofagul lui Merymose…cuvintele îmi pier. Statuia lui Khaemwaset poartă urmele timpului. Trupul său găunos e poate cea mai autentică analogie cu trupul pieritor, brăzdat de scarabei la adăpostul unui mormânt de piatră. Un capac de sarcofag în poziție verticală îmi dă fiori. Îl văd înclinându-se spre mine, acoperindu-mi întreaga ființă, ascunzându-mă în atemporal, în ținutul lui Amun Ra.

Sarcofagul de lemn al lui Montu. Mi-l imaginez ușor, ca și când lemnul ar fi secat în timp, ar fi devenit spongios, lipsit de substanță, păstrând aparențe înșelătoare, simulând plinătatea veșniciei. Pe margine, cleiul menit să unească cele două părți ale sale pare încă proaspăt. Timpul se comprimă – miros de rășină, incantații, un papirus rulat cu grijă. Poate cineva din viitor îmi simte chiar acum parfumul de trandafir și piper roz. Timpul – ce ironie fină…zâmbesc.

Penumbră. Totuși, într-un colț al sălii, mumia unui necunoscut e scăldată într-o lumină generoasă. Parcă pentru a compensa anonimatul său, gloria împinsă în obscuritate de un arheolog neputincios care nu a izbutit să îi redea identitatea. Un destin tăcut pentru totdeauna.

O placă din podea se mișcă sub greutatea pașilor mei. Tresar. Mă întreb dacă duce spre vreo galerie subterană ticsită cu statuete de aur și abanos, amulete și bijuterii. Poate faraonii de odinioară au adus cu sine obiectele funerare pentru confortul vieții de dincolo.

Culorile încă vii ale sarcofagelor contrastează puternic cu fragmentele pierdute ce invită imaginația să reîntregească piesa finală. Încăperea pare strâmtă iar multitudinea artefactelor te copleșește. Mă simt în minoritate. Eu și toți ceilalți vizitatori suntem mult prea mici în comparație cu ele. O senzație apăsătoare de inadecvare: am pătruns indiscret în intimitatea trecutului.

O mumie neacoperită, complet expusă, sfidător de îndrăzneață mă face să îmi pierd puterea…pălesc. Părul blond, unghiile striate, nasul cârn – fără îndoială că lipsa ei de viață mă tulbură. Deși încremenită în timp, rămâne un trup mutilat de el.

Atenția îmi slăbește și simt că în curând vizita mea se va apropia de sfârșit. Trăirile mă consumă, o somnolență mă cuprinde și aș vrea să dorm, să uit, să visez, să mă întâlnesc cu mine însămi, însuflețită de prospețime și imuabilitate în fața timpului. Vreau să ies, m-am închis, obiectele nu îmi mai vorbesc, sunt doar bucăți de piatră sau de lemn înșirate aievea. Umanitatea mă cere înapoi, mi-e foame. Prezentul mă revendică, e târziu.

 *Notă: British Museum – primul muzeu public din lume, fondat în 1753, adăpostește cea mai mare colecție de antichități egiptene, după muzeul din Cairo. Intrare liberă 🙂